Sărută-ți, omule, copilul și femeia, când intri-n casa de unde-ai fost plecat

Poate o să râdeți de mine, dar pe mine mă înduioșează tare de tot un gest, un gest pe care îl face un bărbat. E un gest care face din orice barbat, un bărbat complet.

Poate o să râdeți, dar mie mi se mișcă inima din loc când văd gestul ăsta.
Când un bărbat intră într-o casă, fie a lui, fie într-una care nu-i aparține și își sărută și îmbrățișează copilul pe care nu l-a mai văzut de cu zi, apoi se îndreaptă spre soția lui, spre femeia lui, spre iubita lui și-o sărută și pe ea.

O să râdeți de mine, mai mult ca sigur, dar gestul ăsta nu numai că-mi face inima să miște, ci parcă mi-o taie din rădăcini și mi-o așază-n altă parte de la cutremurare.
Când el o vede. Când el îi confirmă că ea există. Când el o atinge. Când el îi arată dor și frumos și un gest banal pe care nu mulți îl mai fac. Spune-mi, omule, cât costă o clipă de tandrețe și de ce nu o faci?

În clipa aia, parcă le vezi existența întinzându-se peste ei, peste copilul lor, peste ale lor. Știi că nu le e ușor, dar știi că însă sunt bine. Știi că nu le e mereu fericire, dar vezi cum unul din ei lasă pentru celălalt, cum unul din ei alege să rănească mai puțin, să tacă, să se retragă când lucrurile o iau anapoda.

În clipa când un bărbat vine într-o casă și-și sărută copilul, apoi pe mama celui din urmă, vezi copacul pe care ei l-au săpat și însămânțat. Îi vezi rădăcina, crăpăturile, scorburile înfundate și astupate, ramurile, frunzele. Și fructul din el. Copilul lor. Îl sărută pe creștet, iar pe ea o prinde de mijloc și o apropie de el. Acolo poți vedea tot. Poți vedea cât a mai rămas din ei, poți vedea în câte nopți ei doi împart singuri un pahar de vin, poți vedea chiar și peste ce au trecut și prin ce au trecut. Amândoi.

Știi când nu mai vezi nimic, când nu mai poți vedea nimic?
Când bărbatul acesta, omul ăsta cu umerii lați și adânciți de muncă intră în casă orb, copilul i se agață de picioare, se cățără-n cocoașa lui, iar el îl strânge în brațe. Îl sărută, normal, doar e copilul lui. Dar uita să facă cel mai important lucru. Să se ridice, să meargă încă doi-trei pași și să o sărute și pe ea. Pe mama copilului său.

O să mă întrebați de ce nu se duce ea spre el? De ce nu se agață ea ca un copil de picioarele lui?
Ei bine, gesturile acestea… mereu am zis-o, ori sunt făcute de un bărbat, ori nu mai sunt. Ele nu pot fi cerșite, iar o femeie nu-i un copil.

Așa că, te rog eu, dragă omule, în seara asta, mâine seară, poimâine noapte, când vei ajunge iar acasă, plecat de la truda ta adâncă, și pragul casei tu vei trece, nu mai uita. Nu mai uita s-o faci.

Sărută-ți, omule, copilul și… soția și crede-mă, tu de aici n-o să mai pleci nicio zi la război.

C-așa zicea un cântec, nu?
Sărută-ți, copile, părinții și frații
Și-apoi să mergem la război (…)

Credit foto: pexels.com