Vă scriu asta, mamelor, ca să știți că într-o zi o să fie bine, mai bine

Scriu la cald, pentru că așa îmi iese mie cel mai bine. Ce vreau să vă spun în seara asta, este că azi am fost foarte fericită, foarte împlinită, am simțit cum sunt o echipă cu băiatul ăsta al meu, pui de om. Și de fiecare dată când simt asta, mă întorc mereu acolo: la punctul zero.

Am fost o femeie care nu își dorea copii.
Am fost o mamă care a plâns mult în timpul sarcinii. Și după. Parcă și mai mult.
Am fost o mamă care nu s-a regăsit în aproape nicio altă mamă de la acea vreme, când tu aveai doar o lună de viață.

Nu înțelegeam ce fac greșit și mă lovise cu pumnul în față treabă asta: cum adică eu, cum adică mie, da’ doar am citit nu știu câte cărți, da’ doar am fost la cursurile ălea cu moașe și toate cele, am ținut în brațe bebelușul ăla de plastic, l-am pus la sân, făceam bine, au zis că fac cum trebuie.
Ha-ha-ha. Să o mai scriu încă o dată?
Nu, mai bine nu.

Am fost o mamă care a fost într-o depresie ușoară, pentru că nu mă regăseam acolo, nu știam ce mi se întâmplă și îmi venea să răbufnesc pe oricine în calea mea, de la soțul meu, la mama mea, la prietenii mei, la copilul meu.
Ce era cu mine și de ce mă afectase așa?
Oboseala și greul acela din primele luni, din primul an inca îl simt și acum uneori în oase. Vă zic drept, mi s-a întipărit parcă în măduvă, undeva la granița între a fi mamă și a nu fi mamă.

Nu știu dacă o să le uit vreodată. Nu știu nici măcar dacă vreau să le mai uit vreodată. Tot ce știu e că acum a venit rândul meu. Le-am dat eu pumnul înapoi în față. Oboseala, greutatea, confuzia, nesiguranța, trăirea la marginea prăpastiei.

Le-am dat cu pumnul în față, pentru că la trei ani distanță, bebelușul acela pe care îl iubeam și în același timp sufeream că îl iubeam, bebelușul acela s-a făcut un copil, s-a făcut o parte din mine strigătoare la cer de frumoasă. Mă face fericită de-mi tremură gâtlejul când v-o scriu. Că parcă îmi vine să plâng, parca îmi vine să zâmbesc ca un prostavan pentru nimic, dar eu știu că nu-i deloc un nimic ce mi se întâmplă mie acum.

Chiar dacă încă mai am totul întipărit în piele, dincolo de piele, în găurile ălea din suflet, pe mâini, pe unul dintre sâni, pe spate, în abdomen, pe obraji, azi, fix azi, simt valul care trece peste mine și limpezește tot. Stau la țărm. E bine aici. Lângă mine e bebelușul acela, acum copil. Râd ca o fraieră în mine. Nu îmi vine să cred că a venit ziua aia. Nu îmi vine să cred că simt asta. Nu îmi vine să cred că am curajul să o spun.

Sunt fericită și a venit ziua în care e mai bine, în care sunt mai bine, în care totul se simte… știți cum? Ca atunci când vezi marea pentru prima oară-n vară.

Am fost o mamă care credea că va eșua.
Azi sunt o mamă pe care o mânuță caldă ține palma și simt… fericire.

Credit foto: pexels.com