Râsetul copilului meu mă face să merg mai departe

Cum se face că atunci când nu sunt lângă el mă uit în jurul meu și îl caut în orice chip de copil?

Îi privesc ochii, gura, fața toată și încerc să îmi dau seama ce are acel copil din copilul meu. E ca un fel de dor de care vrei să scapi, dar îl ții cu tine peste tot pe unde mergi, pe unde ajungi, pe unde ești și atunci îți dai seama că fără să vrei, a ajuns să te compună, să te definească, să facă parte din tine.

Viața asta, alcătuită din momente fericite și din momente anapoda mi-e datoare cu ceva: să mă țină cât mai mult bine, ca să pot să îl aud pe el cât mai mult. Când îi aud râsetul, se schimbă în mine direcția tristeții, se pune capac durerilor și fac față altfel lumii în care sunt.

Când îl văd cum se învârte, cum dansează, cum pentru el toate sunt simple și în culori, mă simt lașă. Mă simt lașă că eu văd anumite părți în negru și că mă plâng la cel mai mic greu.
Iar râsetul copilului meu nu dă greș. Mă face să merg mai departe, mă face să vreau să mă storc de cele care nu-mi dau pace, de cele care mă țin în loc, de cele care mă împiedică să văd ceea ce contează cu adevărat.
Bucuria copilului meu ar trebui să fie suficientă încât să iau lucrurile mai ușor, să nu mai cred că trebuie să cațăr munți la nesfârșit sau să mă învinovățesc și pedepsesc pentru cele pe care nu le pot controla.

Bucuria copilului meu ar trebui să fie finalul, nu începutul maratonului la care alerg de când sunt mamă și pe care îl abandonez sfâșiată, fără să-i văd linia de sosire.

Vreau să fac o pauză, să mă las pe genunchi și să îmi cuprind copilul în brațe.

Vreau să îngheț momentul ăsta și să mi-l aduc în minte de fiecare dată când cred că realitatea este un spectacol pe fugă, iar eu sunt ultimul spectator care se înghesuie să intre hoțește, pentru că nu a mai prins bilet. Nu, realitatea mea e râsetul copilului ăsta care acum e un curcubeu și aș face bine să mă opresc și să îl ascult și atât.

Pentru că aici nu e cu plată, nimeni nu-mi cere socoteală și copilul meu nu-mi râde ca să îmi ceară ceva la schimb. Râde, pentru că asta simte și dacă nu prind în palmă emoția asta, s-ar putea să o pierd printre degete și să nu țin în mâini ceea ce contează mult de tot: clipele de acum.

Opriți-vă la clipele acestea pe care le aveți zi de zi alături de copiii voștri. Nu lăsați contextul să vă fure emoția spectacolului, pentru că ea apare rar și dispare destul de repede. Așezați-vă pe scaun și aplaudați.

Uneori e vorba doar despre atât în a fi mamă. Să privești spectacolul din râsetul copilului tău.

Foto: Colorful Stories by Ana Maria Itu