Bunicii mei buni, v-aș întineri ca să-i fiți bunici și copilului meu

Sunt bătrâni acum. Sunt bătrâni ca toți bunicii. Copaci cu flori albe, ca niște copii iubitori sunt bunicii mei. Străbunicii copilului meu.

Bunica încă deretică, încă face prăjitura ei de duminică, încă păstrează ascunse în cămară cele mai bune dulciuri când noi mai trecem pe la ea. Încă ne dă bani de-o înghețată.
Pleoapele îi cad greu pe ochi, dar au rămas în ele aceeași blândețe, aceeași liniște de altădată. E bună și caldă bunica mea și miroase a piele de mamă. I-ar putea fi și bunică și mamă copilului meu, pentru că din ea curge atâta iubire, cum nu mi-aș putut imagina.

Îl văd acum și pe el. Nu mai știe multe despre el, e bătrân și se simte singur, ochii i s-au încercănat și pare o fantomă ce bântuie în cămașă lui de noapte, și-n vară i se face frig tare, că așa li se întâmplă bătrânilor. Din pat aproape că nu se mai ridică, nu mai vrea, nu mai poate, dar nu știu cum se face că atunci când intrăm pe poartă, el așteaptă la geam să se asigure că am venit. Bunicul.

Omul care ne vedea și râdea cu toată inima.
Omul care o hulea pe bunica, mai lasă, femeie, copchiii, fă-le și tu de mâncare că-s slabi, dar bunicul nu știa că joaca ne făcea mai sănătoși, mai mari, mai plini de ce aveam nevoie, ci nu farfuriile pline ochi, deși bunica avea mereu pregătite cinci feluri sfinte de mâncare.

Și-mi fac în minte acest vis nebunesc, cum ar fi să îi pot întineri pe ei, să-i fie bunici buni copilului meu?

Să îl alerge întruna prin curte, să nu se sature de el, să îl țină în poale înainte de somn și să-i spună povești inventate sub covorul întins pe perete.

Să-l mângâie și să-l adoarmă și să nu se mai sature de el. Așa stătea bunica mea cu mine, nu se mai dezlipea de mine, era bună bunica mea, bună ca zahărul ars și spuma de căpșuni pe care ni le făcea nu știu când, pentru că eu mi-o amintesc mereu în spatele meu, în fața mea cu brațele gata să mă prindă, să mă țina și să îmi ia partea, chiar și atunci când greșeam.

Bunica mea era atunci când eram copil ca un om prea bun pentru lumea asta, era cortul în care mă ascundeam, pătura sub care visam.
Și mi-e ciudă că bunicii de azi nu mai au timp.
Nu mai au răbdare.
Ceva s-a întâmplat peste ei, poate vremurile care s-au schimbat, poate greutățile lor.

Dacă e ceva ce nu aș schimba nicicând în copilăria mea, asta ar fi fost. Bunicii mei.
Să mor, v-aș întineri pe voi, că să-i fiți, de-ați putea, bunici copilului meu.

Ați fi așa cum vrea el, plini de viață mereu și nu ați sta niciodată jos. Nu v-ați așeza. Pentru că ați ști că și nepoții cresc și vor veni din rar în mai rar, că așa-i viața asta.

Mi-e dor de tine, mamaie, omul care nu m-a certat niciodată, omul care mă trăgea în spatele ei să nu fiu smucită.
Mi-e dor de tine, tataie, colț de pâine fierbinte din mâna mea.

Credit foto: unsplash.com