Vreau să te iubesc ca în ziua în care am făcut un copil fără să știm

Vreau să te văd din nou. Nu, nu să te văd, vreau să te privesc și tu să mă privești.

Vreau să îți ghicesc dorințele ca pe vremuri și să fim împreună mai puternici decat orice încercare, decât orice obstacol, decât orice rană supurândă.

Vreau să te iubesc ca în ziua în care am făcut un copil fără să știm. Vreau să fim cei mai buni prieteni și copilul nostru să învețe asta de la noi. Vreau să vadă cum e să fii acolo la bine și la greu, să lupți pentru cineva la care ții, să te dai la o parte când trebuie, să înveți să taci ca să nu faci mai rău, dar să faci cumva încât să contezi întotdeauna pentru celălalt. Să învețe de la noi cum e să nu te lași calcat în picioare, să nu te lași părăsit de oameni stângaci care nu știu cum să își recunoască emoțiile, ci să dai bice înainte pentru omul pe care îl vrei pentru totdeauna.

Vreau să învețe de la tine că atunci când iubește o femeie, să o iubească cu totul. Spune-i, spune-i, dar nu prin cuvinte, ci arată-i cum. Eu sunt aici. Suntem modele vii pentru el, cu inima scăpând pe afară.

Vreau să învețe de la mine că singurătatea, monstrul ăstaa de ciment vine cu tot cu pereți și că dacă nu ai un om de care sa îți fie drag tare, s-ar putea ca nimeni să n-aibă cheia de la peștera ta atunci când vrei să ieși din ea.

Hai să îl învățăm pe al nostru copil câte puțin din toate, câte ceva despre viață, despre iubire, despre mărturisiri și dor, niște clasici absurzi poate pentru el atunci când va avea vreo 18 ani, dar care îl vor zvârcoli când îi va simți și abia atunci, îți zic eu sigur, își va aduce aminte de mama și de tata.

Cum îi rămânem noi lui în amintire? Suntem colegii de apartament, suntem prietenii, suntem mama și tata, doi oameni separați sau suntem pentru el rădăcina, stâlpul, startul de la care pleacă tot?
Ce suntem, om al meu, și ce vrem să ajungem să fim?

Vino mai aproape. Vreau să te văd din nou. Nu, nu să te văd, ci să privesc la tine. În ochii tăi o să îi văd genele copilului meu, pleoapele acelea cu cele mai frumoase arcade, în palmele tale aceeași piele blândă, în nesiguranța ta, aceeași nevoie de a fi iubit.

Și dacă ne-ar desena, mă întreb, ne-ar face strânși de mână sau cum vom rămâne în tabloul minții sale? Și ajung la acest răspuns adevărat: noi doi. Doar noi doi putem să-i schițăm desenul în mintea lui de copilaș.
Iar atunci când va fi mare, va spune cam așa:
Mama și tata, cred… că se iubeau. Nu știau să își arate zilnic, uneori nici nu-i vedeam atingându-se. Dar mai erau și zilele acelea în care tata o privea pe mama și-n ochii lui vedeam cum o să simt și eu iubirea.

Vă las și aceste vorbe dragi mie, ale scriitoarei care azi nu mai e. Să te odihnești în pace, om de aur. I-am citit multe vorbe când eram mai tânără…

O căsnicie adevărată, în care cei doi parteneri se simt indispensabili unul altuia şi de neînlocuit, o astfel de căsnicie este la fel de rară ca o operă de artă. În rest – mediocritate, minciună şi dacă nu minciună – tăcere, multă, posomorâtă, un permanent sentiment de eşec.

– Ileana Vulpescu (21 mai 1932- aprilie 2021) în Arta conversaţiei

Foto credit: pexels.com