Omul tău, soțul tău, tatăl copilului tău

Este el. Soțul tău.
Tatăl copilului tău.
Iubitul tău.
Omul tău.

Intrasem în casă nervoasă venită cu cel mic dintr-o călătorie unde nu s-a simțit prea bine. Epuizată în suflet. Cum am intrat pe ușă, în față am văzut negru.

Tronau vasele murdare din chiuvetă, exact așa cum le lăsasem la plecare și nu am mai văzut nimic. Nu am mai văzut că, de fapt, omul spălase jumătate din ele, nu am văzut ce reparatii făcuse prin casă, nu am văzut că băgase draperiile și perdele la spălat și că le întinsese și nu am văzut altele.

Am văzut doar nenorocitele ălea de vase murdare și atât.

De multe ori, atât-ul ăsta a fost greșeala mea cea mai mare. Atât. Vedeam între cele două colțuri de ochi, ca și cum aș fi orbit prea repede, o ceața nebună care îmi lua mințile.
L-ai spălat, dar nu l-ai șters.
L-ai dus afară, dar nu l-ai îmbrăcat cum trebuie.
I-ai dat de mâncare, dar nu ce trebuia.
L-ai adormit, dar nu cum îl adorm eu.
Mi-ai adus ceva frumos, dar nu mi-ai spus vorbe frumoase.

Și toate gurile negre vorbeau continuu în mine.

Atât.
Atât a fost de ajuns să ne rupă, să ne detașeze, să ne despartă, să ne facă să trăim aceeași viață în aceeași casă,dar separați și singuri.

Măi, și în seara asta cum stăteam eu așa, după purtarea-mi deloc frumoasă și orgolioasă de a-i da replici bruște, de a îl smuci în priviri, m-am oprit în loc și am avut momentul acela, momentul acela care a pus rugul pe greșeala mea numită atât.

De ce vad doar atât, mi-am spus.
Omul ăsta al meu, soțul ăsta al meu, tatăl ăsta al copilului meu a făcut atâtea. A făcut atâtea. Iar eu am văzut doar că nu a făcut. Ce e cu mine? E oboseala? E lipsa de iubire? E frustrarea? Sunt gândurile înnegrite care m-au înnebunit? Ce e cu tine, femeie, mi-am spus în inimă. M-am zguduit.
Au fost momente multe când am avut dreptate, dar undeva, au fost, poate, atâtea momente în care nu am avut.

Iarta-mă, Omule.
Iarta-mă
, i-am spus, în cele din urmă.
Atâtea ai făcut și eu nu le-am văzut. Eu nu am apreciat nimic.
În fața mea erau doar vasele murdare. Și culmea, știți când m-am trezit? Tot când fără să îi zic, se apucase de unul singur vasele să le spele.

Atunci am simțit cum râcâie regretul și vinovăția de a nu-l privi măcar o clipă așa cum merita.
Cu recunoștință.
Că doar e soțul meu.
Tatăl copilului meu.
Iubitul meu.
Omul meu.

Credit photo:unsplash.com