Nu vreau să fie în tabăra mea sau a ta, vreau să fie în a noastră

Nu vreau să împărțim casa: eu dormind în dormitor cu copilul nostru, tu în sufragerie muncind. Ne inventăm motive și trăim așa.

Apoi din când în când mai apare un reproș, o încruntătură, niște nervi aruncați pe podea.
Am început să trăim fără să mai simțim, fără să căutăm să ne întâlnim. Am început să trăim doar ca să respirăm, să mâncăm și să dormim.

Am început să construim fiecare la propria tabără, să ne înălțăm fortăreață, pentru că fiecare dintre noi își iubește copilul, iar copiii au nevoie de fortărețe înalte, puternice, sigure. Tu construiești minut de minut, eu construiesc clipă de clipă, pentru că mamele au norocul ăsta, de a fi puțin mai mult înaintea oricui.

Dar nu asta contează aici, ci că am început să nu ne mai uitam unul la celălalt, să nu ne mai întrebăm de bine, să nu mai venim să ne ștergem unuia celuilalt sudoarea cu propriul prosop. Tu construiești acolo în timpul tău, eu construiesc aici în voia mea. Tu alergi și muncesti, eu stau și scriu.
Se pornesc din noi două poteci și mă întreb pe care o s-o ia copilul nostru. Nu vreau să îl punem să aleagă, dar dacă el vede casa asta împărțită în două tabere, fără că noi să ne dăm seama?

Nu mai suntem atenți la noi. Vorbim unul cu celălalt, dar nu ne ascultăm. Încercăm, dar nu ne oprim să stăm la un pahar, mână în mână.
Mă întreb dacă după ce își construiește fiecare fortăreața, o să pornim război. Totul se întâmplă lent, pentru că singurătatea nu vine cu alarma după ea. Și-n timpul ăsta răstignit între mine și între tine, eu mă așez. Mă fac culcuș, vin noaptea la tine și mă ascund în fortăreața ta. O să mă dai afară sau o să mă primești?

E frig în noapte și mai stai puțin să te gândești: la noi, la cum am fost odată de frumoși.
În zorii zilei, dimineața, știu că-mi vei lua mâinile intr-ale tale și le vei săruta. Aș vrea sa mă și întrebi și să nu îți fie frică. Întreabă-mă. Întreabă-mă daca vreau și eu să construiesc cu tine și îți voi răspunde da.
Și atunci copilul nostru se va simți mai sigur, mai fără frici, deloc sensibil. Va ști că mama și cu tatăl lui au stat spate în spate doar ca să primească lovituri de piatră și fiecare să-l apere pe celalalt.

Va înțelege atunci, copilul nostru, că suntem unul și același părinte, împărțit doar în mama și tata, dar că îl dorim la fel, că îl iubim la fel. Se va opri în fața unei singure fortărețe, construite de mâinile noastre, una peste cealaltă. Acolo va intra și va crește om.

Așa că, spune-mi, când iarăși, mâine, în zori de zi, pe umăru-mi pietre vor cădea-
Le vei opri să nu mă mai rănească?

Te vei opri din construit la fortăreața ta?

Te vei… opri?

Credit foto: shutterstock.com