Nu bolile ne fac să ne ducem, ci singurătatea în care le trăim

În ziua de Paște am plecat la Zărnești, știti, de unde sunt eu. La mamaie și la tataie. Am plecat să îl văd pe tataie, pentru că nu e bine.

Și am simțit că nu pot să se întâmple ceva și eu să nu îl mai văd măcar o dată. Pentru că niciodată nu știi.

Nu mi-am luat rămas-bun, pentru că nu s-ar fi căzut. Dar voiam să știe că am fost acolo, că m-a mai văzut o dată, în caz de ceva. Că m-a mai văzut o data, pentru toate dățile în care am zis că mă duc și nu m-am dus. Pentru toate dățile în care nu mi-am făcut timp.
Și am văzut la bunicii mei multă tristețe. Nici nu pot să o descriu măcar, căci cuvintele nu ar conține atâta apăsare ce o simt eu.
Mâinile mamaiei mele, frământându-se.
Tataie strigând nu mai pot, mamă, nu mai pot.
Eu gândindu-mă dacă o strigă pe mamaie sau pe mama lui, care s-a dus și ea.

Bătrânii rămân, în cele din urmă, niște bebeluși. Niște bebeluși puțin mai grei, cu oase mai tari și cu mai puțină vlagă. Ființe iubite atât de mult, pentru care ai face orice.
Bătrânii sunt în cele din urmă niște bebeluși.
Doar că la unii așteptăm întreaga viață înainte, la ceilalți nu mai așteptăm. Și asta, vă spun sincer, îți spintecă inima. Când nu mai aștepți.
Când nu mai există timp, speranță, viața.

E foarte dureros să știi că cineva pe care îl iubești mult de tot se duce. Până nu o vezi cu ochii tai, până nu o trăiești cu toată carnea de pe tine, nu cred că o realizezi complet.

Știi doar că așa e dat să fie. Că toți suntem tineri, apoi bătrâni. Și că batranii la un moment dat se duc.
Dar nimeni nu vorbește că batranii sunt de fapt, bebeluși.
Sunt ultimii bebeluși pe care îi așteaptă cerul.
Ne e milă de ei, ne e cea mai mare milă de ei. Și în toată mila și durerea noastră pe care o simțim privindu-i, nu ne rămâne decât să ne lăsăm lacrimile să iasă.

Mamaie îl îngrijește pe tataie.
Ea nu spune nimic.
Suspină uneori.
Stă lângă el.
I se strânge inima și când se întâmplă asta eu văd.
Mă întreabă: oare, mămică, oare …?
Dar nu spune cuvântul.
Nu poate.
Nu mai așteaptă mamaie.
Doar stă lângă tataie.

Când îi vine să se gândească la asta, îmi spune că ce om bun a fost. Cum ne cumpăra de toate. Cum zicea să îi dau bani la băiat să își ia ceva (adică lui Marc, strănepotul lui).
Mai spune și că a fost om bun de tot, că s-au iubit, că nu a necăjit-o.
Și atunci îmi dau seama că… nu bolile ne fac să ne ducem, ci singurătatea în care le trăim.
Eu nu știu dacă la bătrânețe va sta cineva așa lângă mine cum stă mamaia mea lângă tataie.
Nu știu dacă va spune despre mine așa omul meu.
Habar nu am.

Dar știu că nimeni nu ar vrea să fie singur când se va întâmpla. Nimeni nu ar vrea, orice ar spune.
Mulți dintre voi aveți încă bunici în viața, cum îi am și eu.
Amintiți-le, din când în când, că nu sunt singuri.

În fotografia de articol, mamaie citind cartea mea de poezii pentru mame și tataie, obosit.
Obosit și trist. Dar nesingur.

________________________
Dacă vă regăsiți în scrierile mele și sunt pe sufletul vostru, găsiți aici cartea mea de poezii pentru mame.

0