Mânuța de pe sânul meu

Încă o ții acolo. Iar mie uneori mi-e un fel de rușine. Ce-ar zice lumea dacă ar ști? Apoi mi-e ciudă de gândul ăsta, că ce treabă are lumea cu gestul ăsta al tău, al tău legat de mine. Ca și cum încă mă ții prin degetele tale de tine legat, un cordon ombilical care nu se poate frânge, care nu se poate îndepărta.

Uneori îți spun. Îți spun și te rog să nu mai ții mâna acolo. Că ai crescut, că nu mai e firesc, că eu te iubesc, că mă poți ține oricând de mână. Îți spun multe de fiecare dată și încerc să te asigur că ce ai avut tu acolo, al tău rămâne, undeva, în amintire, pe viață. Dar nu te conving. De cele mai multe ori mâna ta rămâne la sânul meu, mai ales atunci când te simți singur. Atunci când vrei să te simți al cuiva, al meu. Exact ca un pui ești.

Uneori îmi fac griji. Mă gândesc că eu sunt prea lașă, că tu nu o să te desprinzi, că de ce permit asta. Apoi iar mi-e ciudă și pe gândul ăsta și îi spun să plece de la mine din cap și din inimă. Să mă lase în pace, că treaba asta cu a fi mamă nu e chiar așa toată numai din cărți și reguli. Că uneori mai faci și ce simți și cum îți vine și cum crezi tu că e cel mai bine pentru el, copilul tău și pentru tine.
Așa că încă te las să mai adormi cu o mânuță pe sânul meu.
Și iar ești exact ca un pui.

Alteori, nu se întâmplă gestul ăsta doar la somn, ba simți și în timpul zilei să îl faci. Mă tragi de haina în jos și cauți. Ca și cum de fapt mi-ai căuta nu o bucată de piele de care să te legi, ci o bucată de inimă.

Eu cred că asta e de fapt. Tu așa ai simțit cel mai mult că te-am iubit, că te-am hrănit și că te-am îngrijit.

Cu mâna pe sânul meu te-ai simțit cel mai bine, păzit, al meu. Cu mana pe sânul meu nu ți-a mai venit să plângi. Cu mâna pe sânul meu te-ai liniștit. Cu mâna pe sânul meu ai simțit-o aproape pe mama ta. Și de aceea ți se întâmplă și în zi asta, acum înțeleg. Sau după ce nu mai mai vezi câteva ore.

Știu că într-o zi vei lăsa de tot gestul ăsta. Nu-l vei mai face. Nu vei mai pune mâna acolo.
Va fi atunci doar sânul meu și atât. Și nu o să îmi mai fie rușine și nici nu o să îmi mai fac griji și poate nu va mai conta nimic.

Deocamdată, ești exact ca un pui, așa că te mai las, de ce sa îți iau toate acestea?
De ce să îți iau mâna?
De ce sa te împing?
De ce să nu te las să te faci cochilie de melc în mine atunci când ți-e frig?
De ce să nu te las să-mi pui mâna pe sân atunci când ți-e dor, când ești trist, când ți-e frică, atunci când simți că ai nevoie?
Dacă nici eu, mama ta, nu mai sunt acolo pentru nevoia ta, cine va fi?

Nu pot să fac asta.
Ești prea mic încă. Exact ca un pui.

Și știu că într-o zi mânuța de pe sânul meu va rămâne doar o cicatrice invizibilă. Nu va mai fi acolo mâna mică, dar eu o voi simți mereu. Voi pune mâna eu, atunci, peste ea și mă voi gândi la puiul care nu mai e pui, care-a crescut… om mare.
Și sânul meu atunci simți-va o durere cam tot la fel de mare…

Credit foto: Delia Șimon Fotografie