Mamele au un dar minune: de a uita și a ierta, de a trăi prezentul copiilor lor

Dacă ar fi să îmi derulez prin minte primul tău an de zile pe ici pe colo au început deja să se piardă amintiri, deși ai abia patru ani. Îmi amintesc greul.

Îmi amintesc primele trei săptămâni acasă, toți trei, împreună cu tatăl tău. Au fost frumoase, grele, dar frumoase. Apoi tatăl tău s-a întors la muncă și noi am început să stăm mai mult singuri. Trezit. Alăptat. Trezit. De ce nu dormi. Schimbă scutec. Alăptat. Nu vrea să doarmă. Iar a făcut caca. Încearcă să dormi acum că doarme el. Băgat la spălat. Spălat vase. Fă ceva de mâncare. Schimbă scutecul. Nani-nani. Întinde rufele. S-a ars mâncarea. Lasă, nu are nimic dacă nu mai mănânci azi. Dar alăptezi. A făcut caca. Nu adoarme. Leagănă. Alăptează-l. Cam așa era viața mea. Și oricât te-aș fi iubit atunci, tot mă simțeam singură. Știu că vorbeam mult cu tine, îți cântam, îți arătam copacii din parc. Nu m-am gândit niciodată că încă nu înțelegeai. Apoi a venit al doilea an al tău, ai început să spui meme în loc de mama, ai mers de-a bușilea, nu voiai să mănânci. Ai început să te ridici, să mergi, să cazi, să nu ai echilibru. Stăteam la un centimetru distanță de lumea ta, gata să te prind mereu. Și eu nu vreau să îmi amintesc de aceste lucruri. Pentru că în fond, îmi spuneam și-mi spun, nu prin asta trece fiecare mamă în parte?

Câte mame în miez de noapte și-au spus de ce eu?
Câte mame în miez de noapte și-au spus de ce mie?
Câte mame în miez de noapte s-au simțit nesigure pe ele, incapabile, ca și cum ele nu au de fapt nicio însemnătate, dar ființa aceea mică de lângă ele are o nevoie primordială de ele?
Și azi, azi când te țineam de la spate și te învățam să mergi pe bicicleta fără roți ajutătoare, te încurajam și îți vedeam curajul, frumusețea și îndârjirea, copile, oh, mi te-ai părut atât de minunat! Și clipa noastră împreună era minunată. Și m-am gândit că în fond nu mai contează că în primii tăi doi ani, m-am stors și mi te-am dat toată, nu mai contează nimic, pentru că, cred eu, maternitatea este de fapt momentul prezent. Și în fiecare moment prezent alături de copilul meu o sa îl văd minunat și să o mă simt minunat.

Pentru că în mintea și în sufletul meu de mamă tot ce e negură, țipăt, nehotărâre, ezitare și plânset, vor fi deja la un timp trecut.

Pentru că noi, mamele, avem darul de a uita și a ierta ce ne-a fost greu și de a ține minte doar ceea ce contează cu adevărat, altfel nu am putea duce la capăt maternitatea.

Știți de ce la final de zi închidem ochii și ne anulăm tot ce a fost greu? Pentru că știm că urmează să trăim atâtea momente nenumărate la timpul prezent în care copiii noștri ne vor uimi, ne vor face să râdem, vor fi cum nu ni-i puteam vreodată imagina: perfecți.
Așa că, maternitatea, oricum ne-ar fi fost ea, în orice secundă și dimensiune am trăit-o, mereu ne-o vom raporta la momentul prezent.
Și, nu știu cum se face, dar la momentul prezent ne vom iubi copiii și ei ne vor face fericite, orice ar fi, asta să țineți minte.

Credit foto: pexels.com