Mai inutilă și disperată fără copilul meu, decât cu el

-Dacă ți-era bine, de ce te-ai întors?
-Pentru că mi-am dat seama că nu sunt capabilă să creez nimic care să se compare cu ele.
-Înseamnă că te-ai întors din iubire pentru fiicele tale.
-Nu, m-am întors din același motiv pentru care plecasem: de dragul meu.
-Ce vrei să spui?
-Că m-am simțit mai inutilă și disperată fără ele, decât cu ele. (Citat final carte Fiica ascunsă, de Elena Ferrante).

Să vă uitați dacă aveți timp și plăcere pe Netlfix la filmul The lost daughter (Fiica ascunsă) după cartea cu același nume, scrisă de Elena Ferrante.
Eu am citit cartea acum un an, filmul l-am văzut aseară. Mi se pare printre puținele filme care depășesc cartea (de regulă este invers mai mereu). Dar s-a jucat extrem de bine filmul ăsta.

Vă spun ideea centrală: o mamă pe nume Leda cu două fiice pleacă la un moment dat din viața acestora, când erau foarte mici, câțiva ani, fix la început. Revine la ele. Peste 3 ani.
Însă o avem pe mama la peste 40 de ani, departe acum de ele, pe o insulă și rememorând tot ce a trăit. Pe plaja insulei ia contact cu o altă mamă cu un copil și fiecare parte din trecut începe să se apropie și mai mult de prezent. Mai multe aflați voi citind cartea sau văzând filmul.

Și acum, aș vrea să vă spun câte ceva.
Urmează niste cuvinte și gânduri destul de dure, așa că dacă vă aflați într-o perioadă vulnerabilă, poate ar fi bine să nu le citiți.
Pe mama despre care v-am povestit mai sus o cheamă Leda, și în film și în carte.

Eu cred că pe aproape orice mamă (căci nu pot să spun pe toate, chiar nu pot, sunt anumite cazuri excepționale) o cheamă Leda la un moment dat.
Eu cred că fiecare dintre noi a vrut să își facă bagajul într-o seară și să plece.
Nu știu exact când ni s-a întâmplat fiecăreia dintre noi, dar știu că ni s-a întâmplat.

Poate a fost atunci când sângeram după ce am dat naștere și nu ne-am putut așeza fără să ne doară timp de vreo două săptămâni. Și în timpul acesta îngrijeam un bebeluș de doar câteva zile. Eram totul pentru el.
Poate a fost atunci când plângea fără oprire și noi legănam și leganam, pe umeri, pe picioare, în brațe, la sâni. Și nu se oprea.

Poate a fost atunci când stăteam nemâncate până la ora 17 și eram groaznic de obosite.
Poate a fost atunci când ne trezeam din jumătate în jumătate de oră să alăptăm.
Poate a fost atunci când ne trezeam abia ținându-ne pe picioare și stăteam lângă aragaz să se încălzească biberonul.
Poate era atunci când nu știam ce să mai facem.
Poate era atunci când nu ne mai recunoșteam deloc.
Poate era atunci când trecuse o săptămână și nu ne mai privisem în oglindă.
Poate era atunci când nu mai știam cum e să faci o baie în cadă.
Poate era atunci când eram singure cu copilul nostru. Omul nostru era la muncă, așa ca toți oamenii, iar noi eram singure.

Poate era atunci când nu înțelegeam de ce nouă.
Poate era atunci când doar plângeam după ce adormea copilul nostru.
Poate era atunci când ne simțeam nesemnificative, deși știam clar cât de multă nevoie avea de noi fărâma de om de pe pieptul nostru.
Poate era atunci când am țipat pentru prima oară. Când am răcnit.
Poate era atunci când vedeam pe Instagram poze cu mame ieșite din cutie și nu știam ce naiba este cu noi.
Poate era atunci când simțeam că timpul nu trece.
Poate era atunci când am simțit că ne vine să murim.
Da. Asta e maternitatea. De ce o recunoaștem atât de puține? De ce este interzis să spunem că e și greu?

Este divin de frumos.
Și este divin de greu.
Și poate că în fiecare clipă de greu fiecare dintre noi a fost ca Leda din film. A închis ochii. Și-a luat o valiză mica, și-a pus două-trei schimburi și a plecat. A început să se spele, să se machieze, să se duca la muncă, să aibă aproape aceeași viață dinainte.
Stop. Nu vă exprim aici că nu poți avea toate acestea lângă un copil. Vă rog să nu înțelegeți asta, pentru că e greșit.
Și nici nu vă îndemn să vă faceți bagajul și să vă părăsiți copilul.

Ci ceea ce vreau să exprim e, de fapt, că m-am gândit la mama mea, mă avea pe mine și pe sora mea și cred că s-a simțit mult timp singură.
M-am gândit la mama mamei mele.
Și la mama mamei mamei mele.
Și la mine.
Și la tine.
Și la ea.
Și la noi.
Câte nu am vrut să fim Leda? Câte nu am gândit ca ea, măcar o dată?
Puține.
Eu cred că toate am fost acolo.
Da, nu am făcut-o. Nu am dus-o până la final.
Și nici nu contează asta. Chiar de unii veți spune că ba contează, că una e să gândești, alta e să faci.

Dar eu vreau să vă zic altceva.
Că ceea ce contează în final e să te gândești și la fericirea ta și să admiti că poți fi egoistă.
Și da, e groaznic să îți părăsești copilul.
Am auzit mereu porcăria asta de replică: dar de ce l-ai adus pe lume, dacă nu îi oferi totul?

Știti, eu cred că toate dintre noi, cred că toate mamele vor să îi ofere TOT copiiilor lor.
Doar că…
Nu toate pot.

Așa că, mă întreb, câte dintre noi o înțelege pe Leda?

Va îmbrățișez,
K.

Credit foto: unsplash.com ; Credit titlu articol: Fiica pierdută, Elena Ferrante