Lângă un pui de om și-un om

Știți? Mă gândesc în fiecare seară, puțin înainte să adorm, cum o să fac față zilei care vine, ce o să fac de mâncare, cine o să îl ducă pe cel mic la grădiniță, la ce oră să pun ceasul să sune, cu ce o să îl îmbrac, ce îi pun în pachețel, cine îl ia, câte am de făcut la muncă, vai, munca, apoi vine seara, cine face cumpărăturile, cine ajunge să ia detergent pentru hainele copilului, nu mai avem nici ulei (…)! Dacă cineva mi-ar deschide cumva creierul fix în acest moment, cred că ar fugi mâncând pământul. Și cred că toate astea se află în gândurile oricărei mame.

Acum, lângă mine dorm puiul de om și omul mare și între gândurile mele fără capăt, aglomerate și urlătoare, simt nevoia să mă aud.
Simt nevoia să fac ordine în mine.
Simt nevoia să aud liniștea din casă.
Și fix atunci, între respirația mică și ușoară și respirația mare și greoaie, mă aud.
Sunt mamă.
Sunt soție.
Ce bine e să am doi oameni dragi în viața mea.
Ce bine e să știu că ei sunt mereu aici, că ne încălzim călcâiele reci unele într-altele.

Că dacă vreau să fiu tristă, nu pot, pentru că brațul meu mângâie în stânga lui un creștet de copil care îmi amintește că tristețea ocupă prea mult într-o viață de om și ar trebui să o mai las baltă cu ea, că nu merită pic de timp și osteneală.

Apoi, dacă-mi întind brațul puțin mai departe dau de omul meu alături de care număr cel puțin o ceartă pe zi și uneori mă mir și eu că încă suntem aici, că am alergat împreună și suntem AICI, deși de multe ori ne-am lăsat unul pe celălalt în urmă.

Și cum îi văd așa pe amândoi dormind, îmi mai dau seama că grijile mele mari devin mici în fața lor, pentru că eu am universul la o distanță de un braț și jumătate. Am lumea, am fix ceea ce contează: două ființe dragi, iubite de la un capăt la celălalt.

Și trăiesc cu asta și e bine, e dincolo de bine.
Și, mai știți ceva? Dacă m-ar întreba cineva ce ți-ai lua acum din casă, dacă ar fi să rămâi fără nimic? Știți ce aș răspunde?
Pe ai mei i-aș lua. Pe ei, amândoi, în cârcă mi i-aș pune și aș fugi cu ei tare de tot. Aș face asta și goală și fără un sfanț în buzunar. Pentru că ei îmi dau curaj. Ei îmi dau ce am eu nevoie. Ei îmi dau ce e în mine viu. Aș atinge soarele cu ei, aș trece peste craterele din lună, aș putea să trec și prin rai și prin iad și în cele din urmă să ne trezim toți trei într-un pat sau poate și pe o saltea într-o casă goală sau pe un petic de iarbă sub cerul dezbrăcat de stele, dar știți ce ar conta atunci?

Că noi trei, cei care am fost de la început așa, mama, tatăl și copilul, ne-am încălzi călcâiele reci unele într-altele.
Asta ar conta.

Și toate grijile ălea o mie, ce prin cap o să îmi treacă zi de zi, seară de seară, nu or să mai conteze atât de mult, pentru că știu că o familie dacă rămâne până la urmă închegată, poate multe.
Să schimbe anotimpuri.
Să facă lumină unde nu se vede nimic.
Să aducă speranța.
Să țină vie iubirea.

Îi am pe oamenii ăștia doi lângă mine și îi iubesc, doar asta vreau să-mi fie în gând. Asta merită să fie.

Așa că dacă acum, dacă fix acum, la un braț și jumătate de tine, mângâi un pui de om și-un om mai mare, aș vrea să îți spun că ești mai puternică decât îți pot imagina. Și că ai tot.
Pe lume.

Și că nu-ți mai trebuie nimic.

Credit foto: pexels.com