Îl cheamă… și nu mai e bebeluș

Marc. Din față e tot gol tată-său, dar uneori, doar uneori, din profil, aduce a mine. Are ochii mei căprui, dar adesea la soare se fac gri-verzui. Genele pline îi umplu ochii. Părul lung s-a transformat în scurt. S-a ridicat și s-a înălțat. E băiețel.

Nu mai are în el aproape nimic de bebeluș, cu excepția mâinii pe care nu și-o poate dezlipi de pe sânul lui de lapte atunci când îi e somn, atunci când vrea să adoarmă, atunci când e trist. Zic sânul lui, pentru că încă nu mi l-am recăpătat complet, nu e al meu. I-l mai las cât simte el, căci i-a fost primul său alint, e greu să iei cuiva prima mare iubire, dar eu știu că într-o zi va fi pregătit să renunțe.

Așa cum a renunțat la nopțile în care plângea mult.
Așa cum a renunțat la legănat și adormit în brațe.
Așa cum a renunțat să mai bea lapte de la mine.
Așa cum a renunțat să mai meargă de-a bușilea.
Așa cum a renunțat să stea doar lângă mine.
Așa cum a renunțat să mă vrea numai și numai pe mine.

Lumea lui se mărește, eu mă micșorez în ea, dar nu mi-e greu, mi-e doar ciudă că totul se petrece cu o viteză pe care sunt convinsă că nu o conștientizez acum. Acum, azi, mâine, ieri, nu o conștientizez.

Îmi rămâne un biet album de pe noptiera mea pe care îl mai deschid din când în când și acolo văd. Îl văd pe cel care a fost bebeluș. Îl văd neajutorat și mic și mă întreb ce am făcut cu frica aia din mine de a-l crește și cum de-am reușit.
Vă spun ceva acum, pe drept. Nu îmi e dor de copilul meu bebeluș. Mie îmi place de mor așa cum e el azi.

Îmi place să îmi vorbească, să îmi spună unde îl doare, ce are nevoie, ce vrea de la mine, de la viață. Mă uimește și mă amuză istorioarele lui, cuvintele pe care le inventează, iubirea de care îmi vorbește și pe care simte să mi-o dea zilnic.

Nu știu cum să vă zic, dar simt că mă iubește băiețelul ăsta și eu mă simt bine că mi-o spune și mi-o arată. Mă simt bine că el creste.

E ca atunci când privești la ceva făcut de mâinile tale cum se formează, cum se naște, dar în același timp, la capătul celălalt al aței stă tristețea că pierzi ceva. L-am pierdut bebeluș ca să îl am băiețel și e bine, e chiar foarte bine.

Sunt puține lucruri de care mi-e dor de când era mic și nu știu dacă e ciudat, nu știu dacă e de condamnat.
Poate de mirosul acela neatins de praf, de lume.
Poate de degetele acelea mici care încăpeau toate pe degetul meu.
Poate de o cârpă în care-l țineam cocoloș și stătea legat de mine și ne plimbam și făceam de mâncare și dormeam așa.

Dar acum, acum când îl văd cu cheful ăsta frumos de a trăi, cu încăpățânarea asta căreia trebuie să îi fac față zilnic, cu minunile din el de a fi curios, de a pune întrebări, de a vorbi vrute și nevrute, știti, mie îmi place mai mult așa.

E mai aproape de sufletul meu.
Mai mult băiețel, mai deloc bebeluș.

S-au ridicat și s-a înălțat.
Partea buna e că încă privește în jos. Încă mă privește de sus și mă mângâie pe cap. Mereu coboară la mine în inimă. Niciodată nu ciocăne. Dă buzna, ca un băiețel mare ce e acum, dar e bine. E sigur pe el și asta e tot ce contează. Nu cere voie să intre în camera inimii mele, știe mereu că acolo găsește ușa deschisă.

Se așază pe pat și adoarme.
Ei bine, în timpul nopții, încă stă pe burtică, în poziția lui de bebeluș, până a doua zi de dimineață, când se trezește și e din nou ocupat să fie băiețel.

Îl cheamă Marc.

Foto: arhivă personală, Marc băiețel