Doamne, cât ocupă copiii în inima noastră!

Pune-ti mâna la inimă.
Acolo, da, în partea stângă.
Acolo, unde ai plâns când ai născut.
Acolo, unde ai râs când a împlinit un an.
Acolo, unde ți s-a strâns când nu ți-ai înțeles copilul.
Acolo, unde a durut de fiecare dată când l-ai certat.
Pune-ți mâna la inimă.

I-am spus azi lui Marc că lipsesc o zi de acasă, sâmbătă. Vreau să mă duc la Brașov la mama și la sora mea, să le mai vad, să stau cu ele, să ieșim ca odinioară, noi fetele. Sora mea pleacă în Anglia și nu știu când o să o mai vad. Așa că m-am gândit că cea mai bună variantă e să plec dimineața și să mă întorc seara și i-am spus că voi lipsi toată ziua, că rămâne cu tatăl lui și că se joacă, lucru care îi place cel mai mult. A izbucnit în plâns.
Mama, ce ai? De ce plângi?
Și eu ce mă fac, mami?
Cum adică, puiule?
Eu ce mă fac dacă vreau să îți dau îmbrățișare și tu nu ești?

Asta mi-a spus Marc. 4 ani și jumătate.
I-am spus că înainte să plec o să ne desenăm în palmă fiecare o inimioară și atunci când simțim că ne este dor, el poate apăsa pe ea și eu simt oriunde voi fi și apăs și eu și va simți și el. E o idee împrumutată (am văzut-o scrisă la Oana Botezatu) și funcționează mereu.
S-a liniștit. Mi-a spus că nu o să apese butonul dacă se va juca. Trece repede și oricum vin.
I-am spus că da, că mereu mă voi întoarce.

Și stau așa și mă gândesc la ce mi-a spus.
Dacă eu vreau îmbrățișare și tu nu ești, eu ce fac?

Și mă întorc în același loc. Îmi pun mâna pe inimă. În mult din ea e copilul meu. Copilul acesta. Aș spune că el este în toată aproape. Însă ici-colo se mai zăresc și alte chipuri.

Doamne, cât ocupă copiii în inima noastră!
Doamne, ce fericiți putem să fim că îi avem.
Doamne, eu nu mai cred în tine așa mult, dar pentru copilul meu o să cad în genunchi și o să mă rog.
Doamne, contururile inimii mele sunt desenate de mâna copilașului meu.

Doamne, eu nu mai știu să mă rog, dar mulțumesc că m-ai făcut mama lui!

Foto: Eu și Marc, în vară, când totul era zi de fericire și nu știam