Copile, îți mulțumesc că mi-ai dat viață

Fix atunci m-am născut eu. Când te-am născut pe tine. Mi s-a părut la început că nu simt nimic. Nu știam dacă să țip, să tremur sau să plâng. Mi te-au pus pe piept, așa umed cum erai, într-o păturică învelit. Știam că ești umed, pentru că și eu eram toată transpirată.

Știam că abia mă născusem și eu și din pricina asta nu puteam vorbi.
Un travaliu de câteva ore. Istovitor pe alocuri, exact așa cum e atunci când se nasc două ființe. Pentru că te nășteai și tu, copilul meu. Mă nășteam și eu, mama ta. În același timp, la același colț de secundă.

Pe tine știam că o să te cheme copil.
Pe mine nu știam că o să mă cheme mamă. Mi-am descoperit numele în fiecare zi a vieții tale lângă mine.
După ce mi te-au pus acolo pe piele, nu știam ce să fac. Am început să te ating, să văd cum se simte și mai ales să văd ce simt.
Eram speriată, nu înțelegeam cum nuca ce-și forma coaja în mine e ceva puțin mai mare. Și mai ales, stă pe pieptul meu.
Nu înțelegeam, cred, că ești o ființă, că ai păr și ochi, că ai mâini și piciorușe, că auzi. Nu înțelegeam că ai și trup și suflet și că acestea două s-au format din mine. Din trupul și din sufletul meu.

Și atunci mi-a fulgerat interiorul.
Au început să mi se descleșteze maxilarele, sânii să curgă, picioarele să se dezamorțească. Curgea din mine sângele tău, sângele meu și din el se nășteau două ființe. Eu și cu tine. Tu și cu mine. Ce frumos suna totul! Ce frumos era totul!
Cred că apoi a urmat ce am simțit.
Că m-am născut.
Că nu avea cum să mai fiu cea dinainte total, că frânturile din ea, desigur, vor rămâne, dar acum umbra asta care venea peste mine era ca scoarța de copac, dură și hotărâtă. Capabilă să înfrângă orice. Și vânt și viscole și vreme rea.
Pentru că așa m-ai născut tu pe mine, copile, puternică.

Și mai mult de umbra asta, venea lumina. Multă, multă de tot. Îmi inunda lumina asta porii de pe frunte, de pe față, găurile din suflet, crăpăturile din mine. Intra peste tot. Și am știut iar că m-ai născut aproape perfectă. Străluceam.
Ai început să plângi. Am început și eu să plâng. Asta s-a întâmplat când mi-ai atins sânul și ai tras de el.
Nu era deloc așa cum îmi imaginam. Era firesc, era necarnal, era pur și simplu nevoia unei ființe de a se simți iubită.
Cred că au fost doar câteva secunde cât am avut noi doi împreună așa, pentru că te-au luat repede.
Dar a fost de ajuns să știu că mă născusem. Din propriul meu travaliu mă născusem.
Perfectă.
Mamă.
A cuiva.

De atunci, eu știu că nu doar eu te-am născut pe tine, însă țin secret asta. O țin doar pentru mine. Lumea ar râde de mine dacă le-aș spune-o.
Copilul meu m-a născut mama.
Cum ar suna asta?
Nu ar înțelege, nu cred.
De aceea, în serile în care-mi ești aproape, îți șoptesc după ce ai plecat în somn, la pavilionul urechilor tale mici:
Copile, îți mulțumesc că mi-ai dat viață.

________________________________
Dacă te regăsești în cuvintele și gândurile mele, găsești cartea mea de poezii pentru mame, aici.

Foto credit: pexels.com

0