Cine știe ce e într-o mamă? Nicio altă mamă, niciun alt om pe pământ

Au văzut-o pe stradă. Țipa la copilul ei.O greșeală. I-au spus că e groaznică.

Dar a fost de ajuns momentul ăla de slăbiciune, ca să anuleze toate încercările ei de a face față, de a fi mamă, de a fi zi de zi mai mult pentru altcineva și mai puțin pentru ea, pentru că așa simțea că trebuie. Ea le-ar fi spus, le-ar fi strigat adevărul, dar apoi i-a fost rușine de gândul ei. Cum să le spună? Ar fi ridicat-o pe o cruce și i-ar fi bătut cuie în inimă. Pentru că asta fac uneori celelalte mame, ceilalți oameni.

Știți ce ar fi vrut să le spună? Că de trei ani de când e mamă, a înviat de trei ori și a murit tot de atâtea ori. Dar ei îi era rușine de ultima parte a poveștii, la fel cum îi era rușine de cum au prins-o în ziua aceea cu strigătul ieșind de undeva, de dincolo de ea.

Povestea mea și-a ta și-a ei e că, de fapt, niciuna dintre noi nu știe ce e în sufletul celeilalte așa că scriu acest manifest pentru noi -femei, mame sau cum vreți să ne numim.

***

I-au zis femeie. I-au conturat șoldurile. I-au lăsat parul despletit și au strâns-o în brațe. I-au desenat pe piele cicatrici sub buric și vergeturi pe coapse.

Au iubit-o și i-au scris scrisori. Au lăsat-o să plece. I-au zis femeie.

Au privit-o și au vorbit despre ea. Și-au imaginat ce o fi în sufletul ei și au știut că nu au cum să stea nici măcar o zi acolo. Pentru că nu ar putea, nu ar fi în stare.

Pentru că în sufletul unei femei e mare înghesuială.
Niște parfum de femeie.
Rămășițe dintr-o copilă frumoasă.
Războiul unei mame.
Copiii ei care-i umplu și dau pe afară în sufletul ăla.