Ce vor ține minte copiii noștri?

Mi-e dor de vremurile când mama mă aștepta cu pâinea acasă și eu ajungeam cu ea fără colțuri…

Mai știți vremurile acelea?
Mie mi-e dor de ele.
Când mă trimitea mama să iau pâine caldă, fragedă, de-ți zgâreai cerul gurii în coaja ei, dar nu te lăsai. Ai fi mâncat-o toată până acasă. Dar mama s-ar fi supărat. Măi, copilă, iar ai mâncat colțurile pâinii?
Iar, mamă. Nu mă certa, dar bune-s tare.

Mi-e dor de iernile noastre geroase, când ieșeai din casă sau din bloc și trebuia să-ți faci loc printre tuneluri de zăpadă. Unde s-a dus zăpada aia de altădată care mirosea toată a copilărie?

Mi-e dor de drumurile pân’ la școală, când mi-era frig dis-de-dimineață de-mi venea să mă fac ghem în mijlocul străzii, când auzeam un cuc cântând printre frunzele copacilor, pe drumul ce ducea spre școală și aveam emoții până în gât de dictarea programată de doamna. Ce mică eram!

Mi-e dor uneori, zău, de copilărie.
Mi-e dor de prietenii mei cu care râdeam pe sub masă, cu care jucam hoții și vardiștii, șotron, rațele și vânătoarea, prinselea și ascunselea.

Mi-e dor când mama se supăra că nu veneam la masă, da’ mâncam pâine cu zahăr prin vecini.

Mi-e dor când totul era ușor, când o mamă avea grijă de mine și eu eram aia mică.

Mi-e dor când ne adunam toți seara la masă și mâncam cartofi prăjiți cu brânză și ouă, Doamne, ce deliciu. Și la Sărbători, oh, aveam și Pepsi blue, venea în ediție limitată. Râdeam și mă scălâmbăiam cu soră-mea, cu dinții noștri albaștri de la suc.

Mi-e dor de familia mea care a fost cândva frumoasă.
De tata care o ajuta pe mama să pună masa.
De soră-mea care mă pâra la orice făceam.
De televizorul nostru cu fotbalul lui tata care mergea mereu în surdină.
Mi-e dor când nu mă grăbeam, când ai mei mă iubeau, când primeam cadouri de la ei.
Mi-e dor când era liniște în casa noastră.
Mi-e dor când tata făcea câte un gest de drag către mama iar eu cu soră-mea ne făceam că nu-l vedem .

Mi-e dor de toate acestea până când a venit divorțul dintre ai, căci unele lucruri așa trebuie să se întâmple pe lume, iar de atunci nu mai mi-e dor de nimic. De atunci am vrut să șterg tot, cu un burete al minții mele de copil care a absorbit și vorbe și fapte și întâmplări.

Mi-e dor să mă simt copil, să mă simt a cuiva și în emoția asta a dorului meu, încerc să nu plâng și să găsesc totuși bucurie.
Într-un decembrie,
Într-o zi de joi
Mă simt totuși copil
Și sunt a cuiva
A unui pui de om de patru ani
Ce abia așteaptă și el iarna
Și aș vrea și lui să-i fie dor cândva
Și să-și amintească cu tot dragul din lume
De o mamă ce masa o punea
De un tată ce mai făcea din când în când un gest de drag față de ea
Iar el se făcea că nu vede.

Pentru că știți de ce?
Copiii noștri o să-și amintească ce a fost frumos, ca să uite ce a fost urât.
Și tine doar de noi să facem cât mai mult frumos de ținut minte în inimile lor.

Credit foto: Unsplash.com