Cât greșim uneori față de copiii noștri doar pentru o clipă de furie

Când cad și nu îi ajutăm.
Când le spunem gata.
Când nu vrem să îi mai privim.
Când uitam cât sunt de mici.
Când suntem rău, deși nu avem drept.

Când clipa aia de furie e mai puternică decât orice. Orice simțim, orice avem. Când e mai puternică chiar și decât iubirea pentru copil.

Furie.
Definește-o.
Cum se simte de când ești mamă?
Furie.
O poți opri?
O poți mușca la fel cum mușcă ea din tine?
Furie.
O poți strivi? O poți smuci?
Poți face cu ea ceea ce te face chiar ea să-i provoci copilului tău?
Gândește-te la asta, te rog.

Când îi spui toate acestea:
Tu nu înțelegi, copile!
Eu te las aici, acum!
Foarte bine că ți s-a întâmplat asta, ți-am zis eu!
Taci din gură!
Nu mai plânge!
Potolește-te.
Îți iau jucăria și nu ți-o mai dau.

Tu știi oare, că încetezi să fii părinte și ești doar furie? Câtă putere vrei sa îi dai acestui coșmar? Cât din tine o lași să acopere? Cât din tine îi permiți să întunece?
Furie.

Spune-mi, când simți că vine, ai putea să te întorci cu fața la ea și să îi dai cea mai bună lecție?
Coboară.
Fii la nivelul copilului tău.
Simte-o cum se șochează.
Vorbește-i ușor, spune-i copilului tău că ți-e greu, dar că încerci.
Uite-o cum se uită la voi îngrozită.
Spune-i copilului că ești acolo. Că îl auzi. Că îl vezi. Că nu o să fii furios acum, deși ți-e greu. Și că o să aștepți să treacă.

Sunt de ajuns câteva secunde încât tu singur să omori furia.
Câteva secunde.
E drumul care te desparte de ființa pe care o iubești cel mai mult pe lumea asta: copilul tău.

Sursă foto: pexels.com