Voia să plece, voia și să rămână, asta o făcea mamă

Și-a luat mâna de pe spatele lui
A vrut să plece,
Dar mai voia și să rămână
Îi plăcea să-și asculte copilul dormind
Simțea că în noapte îi poate vorbi totul.

Îi poate vorbi despre ea,
Mama lui,
Despre grijile ei,
Despre tristeți,
Despre ce regreta la ea,
Despre ce ar vrea mai mult să îi dea lui
Și el dormea, adesea tresărea
Ea știa că n-o aude
Că demult el era-n somn,
Dar spera cumva ca vorbele ei să se ducă
Undeva
Și să se așeze pe urechea inimii sale
De copil.

Voia să plece,
Voia și să rămână
Asta o făcea mamă.

În cântecul ei în noapte
Îi mai vorbea
Acestui prunc
Despre dorințe și visuri,
Despre îngeri și-oameni răi
Îi fremăta o rugăciune-n gând chiar dacă
Ea nu mai credea demult în Cineva.
Pentru că asta face-o mamă.

Voia să plece, voia și să rămână
S-ar fi dus din nou pe meleaguri
Unde adesea a iubit
Ar fi intrat în apă îmbrăcată-n rochie
Și până-n răsărit ar fi băut licoarea
Unei libertăți ce o ținea în palmă.

Dar ea rămâne noapte de noapte
Ar vrea să plece, dar greu îi este
Nu-i ca și cum inima ei e acum dezlegată
Nu –
Ea e ținută de firul dintre degetele lui
Cel adormit întors cu spatele la ea
Ar vrea să plece, dar vrea și să rămână

Să îi mai spună despre ea
Și despre dor
În fiecare vers al ei ea pune totuși
Speranța unei vieți frumoase
Alături de omulețul ăsta mic
Ea știe că va creste
Știe că va fi ușor și lin
Voia să plece, voia și să rămână.
Așa că a ales.

În patul mare, ea s-a întors cu fața, s-a ghemuit pe spatele ăl mic de copilaș și acolo a rămas să doarmă.
În ochii ei închiși acum, plecase.
Hoinărea pe drumuri pe care n-a mai fost demult.
Se învârtea în rochie într-o mare
Plină toată de visuri printre valuri.

Voia să plece, voia și să rămână
Și a ales.
Rămână mama,
Să plece în vis doar gândul.
Avea s-o ducă departe, adânc
Până-n zorii dimineții
Când se trezea și-și aduna picioarele înghețate
Pentru că-și învelise copilul
O noapte întreagă
Chiar dacă gândul de acolo îi plecase.

Credit foto: unsplash.com