Viața mea e-un castel din cuburi

Copilașule,

Din cutia plină de cuburi colorate, tu ai venit pe lume, cu atâta încăpățânare! Te-ai împins, ai scâncit, ai scrâșnit, ai țipat. Un cub colorat, perfect, potrivit în jocul meu.

Câtă putere în tine, omuleț al nimănui. Ai venit pe lume al nimănui, ai devenit în așa puțin totul cuiva.
Tu mă faci să mă simt mica în fața ta. Mă micșorez cu totul, aș vrea să-ți intru toată în umbră. Măi, copilașule, din cuburi tu-mi faci viața. Azi pui unul, mâine altul, și uite-așa ridici castelul.

Voi, copiii, aveți un dar dincolo de linia orizontului nostru.

Nu noi, mamele, vă dăm viața. Voi ne-o dați.
Nu noi vă naștem. Voi ne nașteti pe noi. Mai bune, mai cu răbdare, mai cu putere.
Nu noi vă creștem zi de zi. Voi ne creșteti.
Nu noi vă învățăm de-ale vieții. Tot voi ne-nvățați.
Nu noi râdem. Voi ne faceți să râdem.
Să plângem de fericire.

Nu noi găsim fericirea alături de voi. Voi o găsiți în fiece lucru, în ghiocei, într-un blănos de pe stradă, într-o piatră, într-o baltă, în ochii orișicui. Voi zâmbiți lumii ca și cum ar fi de aur.

Dacă voi sunțeti bine, suntem și noi bine.
Dacă voi aveți soare în priviri , ce să mai zic- pe noi ne inundă.
Daca voi vă înfruptați, ptiuu!, parcă-i mai bună mâncarea și pentru noi.
Daca voi ne iubiți… nici cuvintele nu mă mai ajuta aici… avem cerul și pământul la picioare,
atingem stelele,
mișcăm planetele și munții-
suntem nemuritoare și nemuritori.