Stăteam amândoi ca doi proști

Exact așa. Ca doi proști. De ce spun asta? Lasă-mă să-ți povestesc. Tu intrai în casă și eu nici nu te privesm. Tu veneai de la muncă și eu eram cu mâinile în scutece. Stăteam amândoi ca doi proști.

Tu te duceai ca la armată cu lista de cumpărături în mâini și te-ntorceai cu brațele pline. Dar de cele mai multe ori nu veneai repede. Mă sunai. Nu are asta. Ce fac? Ce iau? Și mie-mi veneau atunci toți nervii, toate jgheaburile sufletului se înhăitau în mine și mi se puneau în cârcă, gata să mă strângă de gât. După ce că eu stau toată ziua cu copilul, mai mă și sună să ma întrebe tâmpenia asta. De parcă el nu știe ce să facă, ce să ia. Stăteam amândoi ca doi proști.

Și a început să râdă.
Și a început să ne privească.
Și a început să ne spună pe nume, mama tata.
Și noi la fel stăteam. Stăteam amândoi ca doi proști.
Și a început să umble de-a bușilea micuțul cu părul lung.
Și să se țină de pereți.
Să se ridice.
Să râdă mai mult.
Să ne cunoască mai mult.
Și noi la fel stateam. Stăteam amândoi ca doi proști.

Și apoi a început să umble. Să alerge ba la unul, ba la celălalt. Să îl tragă pe unul de nas, pe altul de umeri, dar pe amândoi de inimă.
Și noi la fel stăteam ca doi proști.

Și a început să simtă mai mult micuțul.
A început să ne știe așa de bine, că știa ce simțim și noi.
Doar că nu o spunea, pentru că nu avea de ce.

Stăteam amândoi ca doi proști azi-noapte cu un copil între noi.
Tu ai întins parcă o mână.
Eu m-am prefăcut că mi-am schimbat locul.
Dar aș fi dat orice că mâna ta să ajungă la mâna mea sau ca mâna mea să ajungă la mâna ta, dar ce mai conta?
Ce mai conta când noi stăteam amândoi ca doi proști?
Copilul s-a trezit și a plâns și l-am îmbrățișat amândoi în același timp.
Și atunci, din greșeală, mâinile noastre s-au atins.
Și nu știu tu.
Chiar nu știu tu.
Dar eu am început să mă gândesc. Am început să nu mai stau. Să mă gândesc la mine, la tine, la de fiecare dată când am stat ca doi proști.
De ce am fost atât de proști?

De ce nu ne-a spus nimeni că și cu un copil între noi, suntem aceiași oameni care s-au iubit, care s-au căutat, care s-au iertat, care s-au blestemat, care s-au reîntors?
De ce am fost atât de proști?

Stăteam zi de zi și nu făceam nimic crezând că fiecare dintre noi e doar mama, e doar tata și atât.
A trebuit să ne plângă copilul între noi.
A trebuit să ne privească atât de mult și să se mire când ne vede ținându-ne de mână. Și să ne doară. Și să ne trezească.
A trebuit să ni se întâlnească mâinile din greșeală că sa ne fie frică.
Să ne fie frica sa mai lăsăm să treacă ziua de mâine așa. Stând.
Eu nu mai vreau sa stau lângă tine așa. Nu mai vreau să stăm ca doi proști.

Vreau să ne iubim ca doi proști.

Semnat,
o soție care s-a trezit într-un miez de noapte

PS: Eu știu pleonasmul din titlu, dar asta-i în multe familii dintre noi. Stăm amândoi… ca doi. Împreună, separați. Unii ne trezim, alții nu. Pentru unii nu e vremea încă, pentru alții va fi prea târziu.

Aveți grijă de voi, împreună

Photo credit: istockphoto.com