Poate într-o lume

Poate. Poate într-o lume în care am fi doar noi doi, nu aș mai greși. S-o zic pe șleau: nu ți-aș mai greși. Atât de des, atat de conștient, atât de regretabil.

Poate într-o lume în care am fi doar noi, magazinele n-ar mai avea cozi, autobuzele ar mai avea locuri, timpul n-ar mai fugi ca nebunul.

Poate într-o lume în care am fi doar noi doi, mi-aș arunca telefonul în primul gunoi, grijile le-aș îngropa la primul loc de joacă în nisip, iar nervii ar juca, râzând cu mine, coarda.

Poate în lumea aceea, doar a noastră, a mea și a ta, aș avea de toate cu mine: răbdare, liniște, odihnă, putința de a face tot și pe toate.

Poate în acea lume, am dansa mai des. Am face duș sub copaci, am sta în hamace și ne-am uita doar la soare.

Poate în acea lume, ar fi vară mereu. Sau măcar primăvară.

Poate în acea lume, ți-aș face coronițe din flori, coliere din pietricele, jucării din orice am găsi.

Poate în acea lume, nu m-aș mai supăra, tu nu mi-ai mai duce dorul pe alocuri, nicicând.

Poate în acea lume, a ta și-a mea, ne-am trezi la ce oră-om vrea sau nici nu ne-am mai uita la ceas.

Poate în acea lume, banii ar fi doar frunze de hârtie, nici o boală n-am cunoaște și noi doi am fi perfecți.

Dar ce contează? 
Că n-avem lumea noastră? 
Că nu suntem doar noi?

Poate în acea lume, 
noi doi nu ne-am fi întâlnit, 
nu ne-am fi iubit așa, 
de la un punct cardinal la altul, 
nu ne-am fi existat unul făr’ de celălalt.

Uite, că-n lumea asta, sigur, 
suntem doi. 
Când noaptea unul lângă celălalt ne amintim-
că tu ești fiul meu, 
eu a ta mamă, 
că suntem doi, 
că ne iubim exact așa:

Făr’ de nici un poate.