Pleacă și lasă-mă în pace, lasă-mă să fiu mamă

Stă cu spatele la mine. A adormit. Îl țin cu o mână de sub picior, cu alta îi apăs inima și simt cum îmi bate în palmă. O inimă de copil. Bum. Bum. Bum. Stau cu fața pe spatele lui și îmi picură din ochi lacrimi. Mă gândesc să nu îi treacă lacrimile mele prin pijamaua de pe pielea lui.

Mă gândesc că ziua s-a terminat prea repede. Lungă pentru mine, pentru ale mele, pentru muncă, treburi casnice, dar scurtă pentru el, copilul meu.
Mă gândesc că de când am ajuns acasă nu am stat deloc lângă el. Pe podea. Nu ne-am jucat deloc.

Am venit, am băgat o mașină la spălat, am gătit, am spălat în baie, am dat cu aspiratorul.
Apoi el a mâncat, i-am făcut băiță și asta a fost.
S-a făcut ora 22.
Lacrimile mi-au coborât sub față acum, se preling pe gât.
Și vreau să stau acum să vorbesc puțin cu mine. Cu mama care sunt eu.

Tu știi? Știi că un copil nu e fericit singur?
Nu e fericit când se joacă singur.
Nu e fericit când stă singur într-o cameră.
Și de multe ori, nu în toate cazurile, desigur, nu e fericit când adoarme singur.
E miez din tine copilul ăsta de doar patru anișori, cum vrei deja să îl înveți să fie singur,, să stea singur atâta vreme, să se descurce complet doar pe picioarele sale de om mic?
Aș vrea fix acum să îl trezesc să îi zic hai la joacă. Hai că acum am timp.
Dar e ora 00. El nu mai are timp.
Care timp?
Și de ce copilul meu e pe ultimul loc?
Miezul asta din mine de ce îl las așa?
Închid ochii ca să încerc să îmi trag lacrimile înapoi.

Nu vor să se ducă.
Mă simt vinovată.
Apoi îmi strâng ochii încă o dată și îi spun să plece.
Pleacă, vinovăție.
Nu ai de ce să stai între mine și copilul meu. Nu ai de ce să stai între mine și miezul meu.
Eu știu cel mai bine ce e între noi.
Și atunci când pare că nu mai știu, nu am nevoie de tine ca să-mi amintești.

Pentru că o mamă întotdeauna își amintește ce a făcut prea puțin pentru copilul ei.
Așa că pleacă și lasă-mă să încerc să fiu mâine o mamă mai bună decât am fost azi.

Credit foto: Delia Șimon Fotografie