Mi-e greu să cer ajutorul. Mă simt furioasă adesea. Sunt… mamă. -Terapie pentru mama 2

Pe Cristina am cunoscut-o printr-o licitație de pe un grup de mame și apoi i-am creat o poezie băiețelului ei, Andrei. Ne-am întâlnit pentru a i-o dărui și am descoperit omul bun ce era. Cristina este psiholog, psihoterapeut specializat în psihodramă și analiză tranzacțională și mi-a răspuns la câteva întrebări ce nu îmi dădeau pace. Sper să vă aducă și vouă lumină și să înțelegeți mai multe.

De ce părinților și în general mamelor, le este foarte greu să ceară ajutorul? Chiar este vorba doar de gura lumii, de preconcepții, de societate? Sau e și altceva?

Rolul de părinte e cu atat mai dificil atunci când nu există susținere. Cred că a cere ajutorul este condiționat destul de mult de credințele pe care le are respectiva persoană. Daca a cere ajutorul este asociat cu slăbiciune, cu neputință și rușine, atunci părintelui în cauză îi va fi foarte greu nu numai să îl ceară, ci și să îl accepte. De multe ori aceste credințe sunt întărite de societate și de experiențele negative pe care le-a trăit: refuzuri, umilire, dezamăgiri, îndatoriri etc. A cere ajutorul vine cu un oarecare grad de expunere pe care persoana îl poate resimți. De aceea, este important să cerem ajutorul acelor persoane care pot fi alături de noi și nu oricui.

De ce ne face atât de rău plânsetul copiilor noștri? De ce ne simțim atât de furioși când îi auzim așa, când îi vedem, când de fapt… ei nu ne greșesc cu absolut nimic?

Creierul nostru este programat să reacționeze la plânsetul copiilor. Modul în care ne percepem copiii este esențial pentru modul în care interacționăm cu ei. Nu accesele lor de plâns ne enervează de fapt, ci interpretarea pe care le-o dăm. Dacă îi percepem ca fiind manipulatori, sfidători, alintați sau provocatori (de multe ori am întâlnit aceste păreri printre părinți), atunci lucrul acesta ne va înfuria și vom avea o reacție exagerată sau nepotrivită.

Dacă putem vedea că în spatele acelui plâns stau niște nevoi (de conectare, de oboseală, de foame etc) și considerăm plânsul copilului ca fiind normal, atunci comportamentul nostru va fi adaptat “strigătului” copilului, iar lucrurile se vor detensiona. Interpretarile noastre sunt condiționate de modul în care am fost educați, crescuți, iar schimbarea acestor condiționări implică mult curaj în a te diferenția de ce îți e familiar.

În practică am întâlnit mame foarte afectate de plânsetul copilului în special când acest plânset se prelungește (mă refer aici în special la mamele de bebeluși sau copii mici). Ele au sentimente ambivalente și par să nu mai simtă nici o compasiune față de plânsetul copilului. Iau locul compasiunii golul interior, neputința, furia sau chiar ura. Îl consideră un mesaj critic la adresa calităților lor de mamă și astfel atenția cade pe ea (unde a greșit, ce anume nu a făcut bine) și nu pe copil și nevoile lui din acel moment. Cu cât va încerca să îi ofere mai multe soluții (căci mamele bune reușesc întotdeauna să își calmeze copiii, nu? – așteptare nerealistă) cu atât se va simți mai furioasă și secată de energie. Nerecunoașterea acestei ambivalențe, modurile distructive de gestionare a propriilor frustrari se răsfrâng asupra copilului ca o furtună pe care doar noi o putem opri.

Poți crește un copil doar cu… iubire? Sau e nevoie de mai mult?

Iubirea este una dintre condițiile esențiale atunci când ne creștem copiii, însă modurile în care o exprimăm pot fi foarte diferite. Un părinte care îi aplică copilului său o pedeapsă fizică își poate iubi copilul, însă comportamentul său rănește și creează traume. Așadar, disponibilitatea emoțională a părintelui, predictibilitatea pe care o asigură, capacitatea de conectare aici și acum cu copilul, căutarea unor modalități sănătoase de a-și gestiona emoțiile, stresul de zi cu zi sunt aspecte la fel de importante și îi creează celui mic un mediu favorabil în care să crească și să se dezvolte armonios.

Așadar, grija de sine ca părinte devine vitală atunci când avem copii, cu atat mai mult cu cât primii trei ani de viață ai copilului sunt exprem de importanți, în această perioadă dezvoltându-se cel mai mult creierul său, construindu-se patternurile de atașament și răspunsurile la mediu care îi vor domina viața de adult, de mai târziu.

Ce putem face cu monstrul care se ascunde uneori în noi, adică furia? Cum o controlăm și, mai presus de toate, cum o învingem? Se poate de una/unul singur?

Furia este o emoție care e firesc să apară, inclusiv în relația cu copiii și este bine ca cei mici să ne vadă și furioși. Ea are rolul de a ne semnala încălcările de limite, nedreptățile pe care le percepem și ne ajută să punem limite, să schimbam ce nu ne place, să ne apărăm drepturile. Problema apare în modul de exprimare. Daca exprimarea furiei este violentă (verbal și/sau fizic) atunci ea devine o forță distructivă, acest “monstru” de care spui și temperarea ei este dificilă în lipsa unor modalități sănătoase de gestionare. Dacă ne lipsesc, va trebui să le învățăm și de cele mai multe ori avem nevoie de ghidaj, de cineva care să ne însoțească pe acest drum al cunoașterii de sine.

Pentru a o putea controla avem nevoie să descoperim de ce suntem asa și abia apoi cum putem deveni cine vrem să fim. Ne putem întreba cum am învățat să o exprimăm în acest mod distructiv, ce modele inconștiente avem, poate ce beneficii ne aduce un mod exploziv de a o manifesta și abia apoi după ce înțelegem de ce o exprimăm așa, care sunt punctele sensibile din interiorul nostru, putem căuta modele sănătoase, identifica strategii eficiente de a descărca emoția. Abia după acest pas putem vorbi despre alegeri conștiente și control.

Cum îmi explici acest lucru: există părinți ai căror părinți i-au lovit și nu le-au oferit tocmai un cămin, ci mai degrabă violență și traume. Cu toate acestea, acești părinți nu se transformă în părinții din trecut. De ce? De ce anume ține? Ce nu fac bine sau ce fac rău, ceilalți, cei care… ajung să fie în prezent părinții din trecut?

Ceea ce nu este conștientizat ne condamnă la repetiție. Așadar, cu cât suntem mai prezenți în propria viața, mai conștienți de experiențele impactante prin care am trecut și facem ceva în acest sens, cu atât putem alege să ne comportăm diferit. Pe de altă parte, mai există situația când deși aceste răni vechi nu sunt suficient explorate și integrate aparent să ne ducem la extrema cealaltă. Astfel, un copil care a fost să zicem abuzat fizic în copilarie, poate decide ca adult să nu își bată la rândul lui copiii, să fie altfel decât părinții lui. O decizie sănătoasă, însă dacă acele răni rămân acolo și încă dor, la un moment dat, va claca și impulsurile respective vor ieși la suprafață în momente neașteptate, se vor transforma în alt tip de abuz sau vor lua forma depresiei, anxietății, dependențelor etc.

Cu alte cuvinte, victima poate decide să nu devină niciodată persecutor, însă dacă lucrurile rămân nerezolvate inconștientul său va gasi căi ocolitoare de a o face. În lipsa alegerilor conștiente, repetăm ceea ce am trăit în relație cu ceilalți, fie ei și copiii noștri.

Bebelușul din noi. Este sarcina o perioadă impactantă pentru omulețul ce va veni pe lume? Chiar îl influențăm noi, cei care suntem afară pe el, cel dinăuntru?

Cu siguranță da. Studiile au arătat că fătul simte experiențele emoționale ale mamei. Furia, tristețea, bucuria, frica etc, pe toate le simte în corpul său, deoarece în corpul mamei au loc schimbări biochimice (crește nivelul de adrenalină, de cortizol, se modifică ritmul cardiac, respirator). Legătura lui cu lumea din exterior se face prin intermediul mamei. Nivelul prea ridicat și prelungit de stres la care este supusă mama, depresia și anxietatea mare provenite din diverse provocări cu care aceasta se confruntă etc trec bariera placentară și influențează modul în care se formează conexiunile neuronale și dezvoltarea emoțională a fătului.

Sănătatea mintala începe încă din pântecul mamei. Deși forța noastră vitală este mare și psihicul are o constantă capacitate de regenerare, în momentul unui eveniment traumatic pe care îl trăiește mama, psihicul fătului resimte toată acea presiune și își diminuează capacitățile, se întrerupe puțin. Se va reflecta asta ulterior în modul în care corpul și mintea noastră vor răspunde provocărilor vieții odată ce ne naștem.

De asemenea, un impact major asupra dezvoltării emoționale a fătului îl va avea și percepția mamei despre el: dacă este un copil dorit sau nu, daca s-a încercat un avort și nu s-a reușit, modul în care aceasta interacționează cu el de-a lungul sarcinii, propria raportare la sarcină.
Toate acestea crează un teren favorabil pentru problemele psihologice de mai târziu, de la adicții, tulburari de comportament până la bolile psihice grave.

Primii ani de viață. Ce ține minte un copilaș și ce nu? Îți mărturisesc că am întâlnit cazuri în care părinții își loveau copilașii, fermi convinși că cei mici “sunt prea mici pentru a-și aminti”. Este așa?

Nicidecum. Primii ani de viață sunt cei mai importanți. Toate experiențele pe care le trăim vor rămâne întipărite la nivelul corpului care își va aminti ori de câte ori vom trăi experiențe similare. Din toate mesajele care vin spre noi atunci când suntem mici, învățăm despre cum să ne raportăm la noi înșine, la lume, la ceilalți.

Cum ne iertăm, noi, mamele, pentru tot ce nu am făcut bine? Cum lăsăm să treacă toate neputințele noastre, toate gândurile ce nu trebuiau să fie așa, toată absența noastră atunci când nu mai puteam? Cum vom ști că vom crește niște adulți sănătoși, ci nu “de reparat”, așa ca noi?

Cred că e important să ne permitem să fim părinți suficienți de buni și nu perfecți. Setarea unor așteptări realiste cu privire la rolul nostru de părinte și cu privire la copil ne ajută să scădem presiunea de pe umerii noștri și să rămânem în contact cu nevoile noastre și ale copilului.

De asemenea, culpabilizarea și critica sunt printre cele cele mai distructive lucruri pe care ni le facem ca părinți. Ele ne blochează și nu ne permit să vedem soluțiile potrivite situației. Nu știm ce fel de adulți vor fi, ce putem face este să le fim alături și să facem ce ține de noi pentru a le crea terenul unei dezvoltări armonioase. Cu siguranță vor avea și lucruri pe care vor trebui să “le repare”.

Ce pot face părinții care pur și simplu nu își pot permite un psiholog/nu au resurse….?

Să își pună constant întrebări despre ei înșiși, să reflecte asupra a ceea ce simt și asupra comportamentelor lor atunci când nu sunt potrivite cu situația.

De cele mai multe ori, modurile în care ne raportăm la evenimente, situații, la alte persoane sunt moduri învățate automat și nu provin dintr-o alegere conștientă (ne trezim că reacționăm ca mama, tata, bunica sau orice altă persoană semnificativă din viața noastră, pentru că “așa se face”, pentru că “așa mi s-a spus”). Cititul este iarăși un mod de a ne extinde înțelegerea, indiferent de ce gen alegem. Participarea la ateliere de dezvoltare personală este de asemenea o modalitate propice de a conștientiza și schimba anumite lucruri la noi. Discuțiile cu persoanele de încredere sunt iarăși nu numai un mod de a ne descărca, ci și de a găsi unele soluții la problemele cu care ne confruntăm.

Psihoterapia, deși pare costisitoare financiar, pe termen lung este o investiție în sine care merită făcută. Întâlnirea cu tine din cabinet îți aduce răspunsuri pe care nu le poți găsi în nici o altă experiență de mai sus.

Aici, la final, îmi permit să intervin și în primul rând, să îi mulțumesc Cristinei pentru deschiderea și blândețea pe care a ales-o ca să ne vorbească în acest interviu. De asemenea, chiar vreau să vă îndemn să apelați la terapie. Nu este o simplă nevoie sau moft sau lucrul de avut în calcul, ci este unul dintre cei mai mari bine pe care ați putea să vi-l oferiți vouă și implicit copilașilor voștri. Vă spun toate acestea, pentru că la un moment dat, pe când avea Marc șase luni, am încheiat terapia crezând că sunt bine. Am folosit tot felul de motive, mi-am spus că nu avem suficienți bani și că nu are sens să îi dăm și acolo, dar astăzi, mă găsesc reluând terapia, pentru că binele pe care îl credeam că îl am, nu era deloc așa. Nu eram bine. Repar la mine în terapie.

Aveți grijă de voi oameni mari, ca să puteți avea grijă de ei, oameni mici.

Pe Cristina o găsi aici, iar prima parte a interviului o puteți citiți aici.

Despre Cristina:
Numele meu este Cristina Măldăianu (Bîrzoiu), sunt psiholog clinician și psihoterapeut cu drept de liberă practică, atestat de Colegiul Psihologilor din Romania. Știu din propria experiență că alegerea psihoterapeutului poate fi uneori dificilă. Îți voi împărtăși câteva lucuri despre mine pentru a-ți face o primă impresie:

Înainte de a-mi alege această profesie, pe care o practic cu mult suflet și devotament, am fost preocupată de a mă cunoaște și a-mi reconstrui viața. Înainte de a fi profesionist în domeniu, am decis să fiu client, așa cum probabil te gândești și tu, în aceste momente.

Am pornit pe drumul dezvoltării personale din necesitatea de a găsi raspunsuri la dificultățile cu care mă confruntam și de a învăța să aleg diferit. Am descoperit pe propria piele că psihoterapia este un proces lung, uneori anevoios, dar care m-a condus în final la multe rezultate stabile și schimbări în bine.

De aceea, când începi un astfel de parcurs, dă-ți timp, așteaptă-te la experimentarea unei game variate de emoții și rezistente interioare, și, poate cel mai important, acordă-ți șansa de a rămâne în proces chiar și atunci când îți e greu!

Îmbrățisări,

Karina, mama lui Marc

Credit photos: unsplash.com/ pexels.com/ pixabay.com