Între femeie și mamă și cum m-am schimbat

Iubitul meu copil,

Când te privesc, din ochi simt cum mi se scurge în tot corpul, prin vene, prin sânge, prin fiecare țesut, sub fiecare organ și membrană, ceva ce îmi este dincolo de cuvinte. Mulți spun că se numește simplu, iubire. Dar eu știu că e mult mai mult de atât, altfel nu mi-ar fi atât de imposibil și greu să îi spun pe nume.

În tine îmi văd copilărie, magie, frumos, sensibil.
În tine îmi vad dor de părinții mei care aș fi vrut să fie bine și împreună, să nu se despartă niciodată. În tine îmi văd durere, vulnerabilitate, incapacitate. Îmi vad slăbiciune și păcat și mi-e ciudă că le văd și pe acestea, pentru că știu undeva în mine că ele nu au de-a face deloc cu tine. Deloc. Doar că eu le văd când îmi pierd cumpătul, când nu te înțeleg, când îmi vine să plec din camera în care ești și tu ca să iau o pauză.

Și în amestecul acesta care-mi ești, copile drag, încerc să îmi dau seama cine sunt eu. Știu că am fost la început femeie. Atunci când tu ai venit în viața mea, atunci când ea mi te-a dat fără să mă anunțe prea multe despre tine. Te-am primit, căci așa am simțit, dar nu știam cum va fi. În fond, cine știe?

Te-am iubit de la prima sărutare pe care ți-am lăsat-o pe frunte. Erai mic, erai cald și erai al meu. Erai o minune a lumii mele despre care eu nu știam că aș fi avut puterea să o înfăptuiesc. Așa, direct din corpul meu.
Nu știam.

Și am început să mă schimb și recunosc, te-am învinovățit pentru asta. Am crezut că tu erai motivul. Am crezut că tu erai cauza. Și nu am făcut bine. Pentru că era numai și numai despre mine, nu despre tine.
Credeam că tu trezești în mine faptul că eu m-am simțit neiubită de mama mea. Dar nu asta era ceea ce trezea în mine acest sentiment. Ci nevoia ta firească și totală de mine, de a îmi simți respirația nonstop, de a fi lângă mine continuu, de a mă atinge întruna, de a nu pleca de lângă tine.
E copleșitor și nu știi cum să reacționezi când ți se întâmplă asta cu o fărâmă de om care a venit din tine.

M-am înciudat că parcă nu puteam să îți dau mai mult.
Și mă schimbam.
Din mine se desprindea femeia, copila, omul care eram. Nu prea aveam cu cine vorbi și de multe ori simțeam că nimeni nu ar înțelege asta. Că ar fi, cum să spun… condamnabil.

Și e foarte ciudat ceea ce se întâmplă pe puntea asta dintre a fi femeie și a fi mamă.
Simțeam că stăteam undeva la mijloc pe ea și că o parte mă trăgea în stânga, cealaltă parte mă trăgea în dreapta. Și de cele mai multe ori partea care mă tragea cel mai tare era cea în care eram mamă. Și am fost o nesocotită. Am început să cred că tu îmi iei libertate, că tu îmi iei timp, că tu îmi iei prieteni, că tu mi te iei pe mine.
Dar oare nu aveai dreptul să o faci?
De ce eram egoistă? De ce eram totuși o egoistă care accepta ceea ce i se întâmpla și ceea ce trăia?
De ce am crezut atât de greșit despre toate acestea?
De ce am crezut că trebuie să mă împart între a fi eu, femeia și a fi eu, mama?

Nu știu foarte bine nici acum motivele, obstacolele, sentimentele de atunci încă pulsează în amintirile mele.
Dar tot ce știu este că după patru ani, după acești patru ani în care îmi ești răsărit și apus al vieții, tu nu mi-ai greșit cu nimic. Tu nu ai fost de vină cu nimic.

Și știi unde se simte cel mai tare?
În desprindere.
În modul în care mă îmbrățișezi.
În modul în care mă săruți.
În modul în care nu mai plângi atunci când ne luăm la revedere.
În modul în care poți primi în inima ta alte și alte persoane care să aibă grijă de tine.
Iartă-mă, copilașule.
Iartă-mă că nu te-am văzut complet, la momentul potrivit.
Iartă-mă că am crezut fie și pentru secunde, că m-am schimbat pentru că tu ai venit în viața mea.

Nu, nu. M-am schimbat, pentru că am primit cea mai frumoasă viață.
O viață alături de tine.

Credit foto: pexels.com