Îmi vine să plâng când mă gândesc cât ai crescut
Mi-au apărut azi pe Facebook, știți voi, Memories. Fotografii în care te văd cum erai. Și mai ales, te văd cât erai.
Și încep să îmi amintesc de noi doi. De mine și de tine, copile. În zilele acestea eu nu mai apuc să fiu lângă tine atât de mult. Uneori, știi? Îmi vine să pun pauză la tot, să iau o vacanță și să stau doar cu tine câteva zile. Mă tot gândesc la asta și nu știu de ce nu o fac odată. Pentru că nu vreau să ajungă gheara aia a regretului și mai tare în pieptul meu.
Mă uit în continuare la pozele cu tine.
Cât erai de mic. Cum mă țineai de mână pe stradă. Cum se uită lumea la tine și zâmbea. Pentru că oamenii mereu zâmbesc când văd copii mici de tot. Cu cât înaintăm în vârstă, parcă, oamenii nu ne mai zâmbesc. Ce ciudat, nu?
Și mă tot gândesc la tine așa mic. Mă tot gândesc la mine și la tine și simt că îmi e dor de tine, copile al meu. Și o să mă întrebați acum cum să îți fie dor când e în aceeași casă cu tine. Cum vine asta? Dar mie îmi e dor, pentru că apuc să îl văd din ce în ce mai puțin și să stăm împreună parca din ce în ce mai puțin și să facem lucruri împreună din ce în ce mai puțin. Pe unele dintre ele vrea să le facă singur. Mami, fac eu singur, îmi spune. Iar eu tac. Tac și mă dau cu un pas înapoi. Mă bucur în sinea mea că poate, dar pe de altă parte mă sfâșii de fiecare dată și simt cum pică din mine câte o bucată din mama care avea un pui de om și puiul de om o știa doar pe ea. E ciudat, pentru că în același timp îmi amintesc clar, negru pe alb, momentele gri în care nu mai voiam să fiu toată doar a lui. Și vin unele peste altele și uneori simt că nu îmi înțeleg contradicțiile din sufletul meu de mamă.
Mi-e dor de copilul meu. Dar uneori vreau să adoarmă odată.
Mi-e dor să fie mic. Dar când era mic îmi doream să crească.
Mi-e dor să fie neajutorat. Dar mă bucură cum a crescut ca o floare și cum se înalță către cer să-și înalțe petalele.
Mi-e ciudă și în același timp o durere mocnește în mine. Nu știu ce am. Poate asta ni se întâmplă nouă, părinților. Pentru că suntem niște ciudați.
Poate asta ni se întâmplă atunci când ei cresc. Atunci când ne dăm un pas în urmă. Atunci când îi lăsăm pe ei să facă singuri. Atunci când nu mai avem emoții pentru ei. Atunci când ni-i amintim mici doar în fotografii. Atunci când nu mai au atâta nevoie de noi, dar noi, noi în inima noastră simțim să le dăm încă totul.
Să îi ținem de mână când traversează strada.
Să îi îmbrăcăm.
Să le dăm, așa, din senin, ciorbă cu lingurița din mâinile noastre.
Să îi ajutăm să se încalțe.
Să îi învelim.
Să le fim lângă.
Pentru că, știți voi, eu cred că în inima noastră de părinte încă nu putem accepta. Nu putem accepta că acele petale se desprind de noi.
O să învățăm noi să o facem, că n-avem de ales.
Dar vă zic drept că doare și știu cum se simte când îl mai vezi din când în când mic… doar în fotografii.
Foto: Marc, acum 2 ani
0
