Îmi vine să mă duc pe un câmp și să urlu

Tare.
Ca un lup.
Până nu mai pot.
Până iese totul din mine. Măcar de-ar ieși.
Așa e uneori viața.

Se întâmplase în ziua aceea. Venisem târziu acasă de la munca. Era casa vraiște. Eu așa o vedeam. Eram obosită și stresată până peste cap. Copilul nu voia nimic din ce eu îi spuneam, omul doar făcea observatii ca un arbitru între noi. Și atunci am avut gândul ăsta.
Să fug odat’.
Să fug imediat.
Să mă duc pe un câmp și să urlu. Până nu mai pot.

După, mi-a fost rușine de mine. Am zis că ce fel de mamă își lasă copilul în casă și se duce pe câmp să urle?
Și ce fel de femeie își lasă soțul lângă copil și se duce să urle pe câmp de una singură?
Și mă mai gândeam la ceva. Câte dintre voi v-ați gândit așa și nu ați spus-o nimănui?

Oricum, nu am plecat. Nu m-am dus pe niciun câmp. Am ținut în mine. Le-am ținut în mine. Le-am înnodat seară de seară în gât. Nu era bine, ajunsesem să mă zdrobesc.

Atunci m-am gândit că ar fi bine să fac ceva, să apuc să mă uit cu binoclul, poate oi prinde vreo luminiță la capătul tunelului.
Am văzut-o.
Avea păr frumos și des și de culoarea soarelui. Era copilul meu și-mi făcea cu mâna la capătul celălalt.
Mie îmi trecuse dopul din gât, mi se rupseseră și strigătele în maxilare și am vrut să alerg tare către el. Să îl iau în brațe. Să mă întorc în seara aia, în aceeași seară în care eram furioasă și nu îl înțelegeam și nu îl ascultam și tatăl lui era arbitru între noi.
Și să nu îmi vină sa mă duc pe câmp să urlu de una singură. Asta voiam să fac. Să alerg spre copilul meu și să îmi dau șansa să mă repar.

Și atunci, atunci am mai știut ceva. Că nu e o rușine.
Nu e o rușine dacă vreodată îți vine să te duci pe un câmp să urli de una singură.

Și eu am simțit-o, dragă mamă. Și eu.

Credit Photo: Janko Ferlic on Unsplash.com