(II)*Celei care nu mai poate*

Tu o auzi? Sau ești chiar tu, cea care vorbește?

Până să fiu mamă, au fost puține momentele în viața mea în care am spus și simțit: nu mai pot. Eu nu mai pot. Cred că le pot număra pe degete-învățarea nopți la rând pentru un examen greu, o durere de măsea care mi-a asurzit gândurile timp de două zile, durerea unui picior rupt, o ființă dragă pierdută prematur.
Acestea au fost durerile mele și da, atunci am zis: nu mai pot, eu nu mai pot.

După aceea, m-am făcut mamă. Și zic că m-am făcut, pentru că… noi ne facem mame. Prin natură, nebunie, iubire, nevoie, împlinire, lipsă de acel punct care să umple, contureze, nemărgineze universul nostru. 
Nici mama noastră, nici sora mai mare, nici bunica, nimeni altcineva nu ne face mame. Noi o facem.

Nu te-nvață nimeni cum se face, nu e cu manual, nu e cu probă de trei luni, nu e cu avertismente, e pe viață. 
Și-atunci, e ceva în firea noastră nestăpânită, ce nu ne mai lasă să fim ca înainte. Trebuie să fim și mame. Pe lângă ceea ce suntem.

Și-o pornim înainte, cu pânzele sus, cu inima de armăsar pe care s-au pus pariuri mari și usturătoare. 
Pariu că e cea mai bună mamă. 
Pariu că știe ce face. 
Pariu că își va crește copilul perfect.

Ei, și? Ce mă fac dacă pierd? Ce te faci atunci când pierzi cursa? Cui ii spui? Soțului, copilașului, preotului, doctorului? 
Cine te vindecă? Cine-ți ia sufletul la pansat, picioarele la uns?
N-aud răspuns. Ecouri doar. 
Nimeni. 
Tu te faci mamă și tu te poți reface mamă.

Aș vrea să îți spun că e gresit. 
E greșit și fatal pentru tine. Să îți tai așa sufletul în bucăți, gândurile să ți le împrăștii în cioburi de vinovăție. S-ar putea să te tai, să te doară, să crezi că acest “nu mai pot” e chiar adevărat și că te poate duce către negarea de sine.

Îți voi repeta. Poate așa mă asculți. E greșit să te învinovățești.

Când simți că nu mai poți, cere ajutor. Caută în jurul tau, leagă-te de oricine poartă o urmă de afecțiune față de tine. Nu-mi spune și nu-ți spune, te rog, că esti singură pe lume.

E greșit să crezi că celelalte mame nu fac ca tine. Ba da. Și ele au mizerie în casă, și ele n-au dormit azi-noapte, și ele au ridicat vocea astăzi, și ele nu au forță să se mai joace încă puțin. Greșim tocmai în aceste comparații care ne complică existența, ne-o zgâlțâie și ne-o prăbușește la pământ de nu ne mai auzim rațiunile.

Dacă nu mai poți, îndepărtează-te puțin. Respiră și dă-ți voie să te descarci. Dă afară tot ce-i furie, nerv, încărcătură, greutate.

Dacă nu mai poți, spune-i copilașului tău. “Uite, mami nu mai poate. Sunt obosită, mi-e greu, mi-e rău.” Poate, spunându-i, vei găsi alinarea și înțelegerea ce îți lipseau. După, fii sigură că vei gasi și forța de a te ridica și a-ți lua omulețul în brațe din nou.

Dacă nu mai poți, să știi că nu e o rușine. Și eu am simțit asta. Și ea. Și vecina ta. Și prietena ta. Și prietena prietenei tale. Și mama ta. Și mama mamei tale. Și toate am simțit asta. 
Dacă nu am zis-o, iartă-ne, iartă-le, fiecare își are demonii și nesiguranțele ascunse.

Dacă nu mai poți, scrie. Sau citește. Sau găsește-ți o bucată de timp, fie ea cât un sâmbure, în care să faci ce faceai și te umplea de viață, de frumos și bucurie. Dansează, fă o prăjitură, cumpără-ți dorința, fă sau fă-ți un cadou.

Dacă nu mai poți, vorbește cu tine. După, cu oricine e acolo ca să te asculte.

Dacă nu mai poți, lasă-mă, te rog, să îți spun așa: pune-ți mâna pe inimă. Apoi pune mâna pe inima puiului tău de om. Dacă simți, înseamnă că mai poți și că aceste umbre vor dispărea.

Nu te încuia în baie și plânge singură.
Durerea nu va trece dacă o ignori.

Deschide ușa. Strigă.

Te îmbrățișez, 
K.