Fără cuvinte

Nu știu ce să spun.
Nu știu ce să scriu. Cred că este pentru prima oară când rămân fără cuvinte. Când chiar nu știu ce să vă spun.

Însă nu pot să tac. Nu pot. Eu am învățat că atunci când vorbești, că atunci când spui ce simți, că atunci când tipi, când plângi tare, ești auzit. Eu așa știu, eu așa mă comport. Așa că o să vă vorbesc și vouă despre ce simt.

Că simt frică? Da, o parte din mine simte asta.
Că simt milă? Da, e și asta.
Că simt furie și nervi? Da, și asta.
Că simt un fel de vinovăție? Și pe asta o simt, nu știu de ce, dar o simt. Știți? Pentru că mă tot gândesc că uite că eu stau într-un pat cald acum, cu puiul meu lângă mine, dar cineva nu stă. Și nu vreau să tac. De ce să tac? De ce să mă fac că nu văd?
De ce să mă fac că nu aud?

Da, viața fiecăruia e liberă să continue după cum vrea.
Dar eu am învățat că atunci când vorbești, când urli ce simți, e cel mai bine.
Știți de ce? Pentru că cineva te aude. Da, poate fi cineva care nu va spune nimic. Care nu va face nimic. Care și mai rău, se va face că nu te aude.
Dar eu cred că sunt mai puține șanse să fi auzit daca taci, decat dacă vorbești.

Eu știu că în inima fiecărei mame de aici și da, recunosc, vă spun asta de la mamă la mamă, știu că în inima voastră într-un colț e spaimă. Știu. Nu aveți cum să nu vă gândiți cum ar fi fost dacă azi voi ați fi fost cea care își ia un rucsac în spate, copilul în brațe și pleacă în lume.

Și, să vă mai spun ceva: nu e nicio dramă, e o realitate la câteva sute de kilometri de noi. De noi și de copiii noștri. Ce putem face? Ceea ce simțiți. Voi ce simțiți?

Las aici o poezie. Da, e dramatică poezia, am scris-o la începutul pandemiei, acum o simt până în măduva sufletului. Poezia se numește Nimeni.

De mâine ar exploda Universul
Și toți am fi
particule,
meteoriți
și raze-n aer
Să știi că nimeni, dar nimeni n-o să-ți ia
Fericirea ce-am trăit-o noi,
Visele ce n-ai apucat să le povestești,
Nopțile pe care le-ai dormit lângă sân de mamă.

De s-ar face pustiu și fărâmă tot
Nimeni n-o să-ți ia
Amintirile despre tine,
despre mama
și tata,
Despre un parc în care mergeați zi de zi,
Despre un pat cald în care vă trezeați în miez de răsărit și vă spuneați ‘neața în limbă de iubire.

Nimeni n-o să-ți ia
Cenușa mea
Cu tot ce-a avut ea
mai bun,
mai rău,
Un gram de mamă stinsă
Ce ți-a dat ce a putut ea mai bine, mai mult,
mai cu drag,
mai cu foc.

Nimeni n-o să-ți ia, copile,
Viața noastră atât de frumoasă
Atât de simplă și-mplinită
Atât de sinceră,
Dar,
Nimeni.

Și mâine de când ne-om deschide ochii
Și nimic și nimeni n-ar mai fi-
Aș ști că pot ochii să-i închid
Și să-mi rămâi în mine totdeauna.
Pentru că nimeni,
Nimeni n-o să ne ia atăta dragoste ce am trăit-o
Ar fi prea greu de cărat, de dus în spate chiar și pentr-un hoț de-ai lumii.

Nimeni, nimeni n-o să poată.

Credit foto: unsplash.com