Ești atât de mic. De ce-ți cer lucru mari?

Îți cer să nu mai plângi când ești nervos. Si eu sunt nervoasă, iar diferența dintre noi e doar că eu urlu și plâng în mine. Cum să faci tu ceva ce nici eu nu pot face?

Îți cer să ai mai multă răbdare, să mă înțelegi, dar nu există săptămână în care eu să nu mi le pierd și să nu le mai am față de tine. Nici eu nu le pot face, cum ai putea tu?

Îți cer toate lucrurile acelea care mi-au fost și mie cerute, de parcă aș reface un traseu prestabilit. Ignor vocea ta ieșită printre sughițuri, pentru că de cele mai multe ori văd doar ceea ce eu îți cer, ci nu ceea ce tu îmi spui.

Și îți cer de fiecare dată să crești. Da, nu ți-o spun răspicat, dar prin tot ceea ce pretind de la tine, prin toate regulile mele, prin toate limitele, îndoielile, așteptările, asta fac. Îți spun zi de zi hai crești, hai crești odată, copile.

Cel mai mult mă doare când îți cer lucruri de care mi-amintesc să-mi fi fost cerute și mie când eram mică: să mai merg singură pe jos încă puțin, că nu sunt luată în brațe, să încetez, să nu mai cer aia că nu se va întâmpla, să nu mai vreau ailaltă, că e degeaba.

Îmi dau seama că prin toate cerințele mele eu rup care puțin din tine, din ceea ce te face pe te tine omuleț cu visuri și nevoi.
Prin cerințele mele am inceput să deconstruiesc la tine și asta e atât de nedrept. De ce oare nu mă opresc? De ce te dărâm așa? Și cele mai multe dintre ele, dintre cerințele mele, sunt vorbe, cuvinte scrutate dintr-odată, în fața oceanului din ochii tăi.

Nu te duce acolo.
Nu pune mana.
Las-o acolo.
Nu e voie.
Nu vreau să faci asta.
Nu
Nu
Nu
Te rog să
Te rog să
Te rog să
Și nu mă mai opresc.

Mă întreb, oare cum aș putea ajunge la inima ta, oare cum aș putea ajunge la înțelegerea ta fără să rup din tine prin a-ți interzice?

Eu știu că ai nevoie de limitări și de impunerile lor, dar parcă uneori e prea mult. Până și pentru mine e prea mult.
Știi de ce?

Pentru că în adâncul meu, strict acolo, în adâncul meu, dacă aș îngenunchea și aș privi ca prin gaura unei chei, aș vedea.
Sentimentul de a mă simți respins.
Sentimentul de a mă simți neînțeles.
Mama îmi interzice tot.
Ce fac? Cum fac?
Și m-aș simți cel mai mult, pierdută.

Așa că atunci când dau năvală toate aceste cerințe de la voi către copiii voștri, faceți ceva. Opriți-vă. Lăsați demonii să vă iasă. Apoi întrebați-vă: voi, oameni mari, ați putea face ceea ce le cereți acum oamenilor voștri mici?

O să vedeți, că de cele mai multe ori, nu, nu ați putea.
Ei bine, aici e succesul reușitei.
Vorbiți-i despre voi, despre ce simțiți.
Cam așa: oh, puiule, și eu dacă aș fi în inima ta și în locul tău, la fel aș simți, să știi (…)

Poate nu va spune da, poate va continua să refuze și să se încăpățâneze, dar cel puțin veți fi împăcați că nu mai dărâmați la omul vostru mic cu uneltele unui om mare.

Credit foto: unsplash.com