Dar el de ce nu se duce la ea, dar ea de ce nu se duce la el? Despre căsătorie și ale ei umbre

Au fost zilele acelea în care nu îl mai priveam, în care nu îl mai ascultam, în care nu știam nici măcar că mai există. Nu știam că el mai există dincolo de camera mea și a copilului meu.

Îmi pierdusem soțul.
Dar el era viu.
De fapt, cred că ne pierdusem pe noi undeva.
Fiecare dintre noi stătea în cochilia lui și se gândea din când în când la celălalt.

Dacă l-ai fi întrebat pe el, probabil ar fi spus că ea de ce nu vine la mine. Ea de ce e mereu supărată, ea de ce e mereu nemulțumită, de ce eu par singurul vinovat pentru tot?
Dacă m-ai fi întrebat pe mine, aș fi răspuns că el de ce nu vine la mine. El de ce e mereu indiferent, de ce nu înțelege, de ce reproșează doar, de ce eu par singura care nu face ceea ce trebuie în casa asta?

Și fiecare dintre noi tânjeam după îmbrățișarea celuilalt.
Și fiecare dintre noi ne beam singuri paharul de vin la sfârșit de zi când am fi putut-o face împreună.
Și fiecare dintre noi ne ascundeam regrete, îngropam certurile, nu vorbeam despre ele, despre de ce au venit, despre cum au plecat.

Cred că asta se întâmplă de fapt cu doi părinți atunci când apare un copil. Amândoi simt nevoia să alerge la maratonul ăsta. Uneori nu se așteaptă unul pe celălalt. Uită să o facă. Fiecare trage sălbatic în partea lui și uită de celălalt.
Fiecare începe să vadă mai mult copilul și mai puțin partenerul.
Fiecare se simte atât de neajutorat, atât de neîncrezător, atât de incapabil să facă față lumii ăsteia noi, încât alege să creadă că vinovatul poate fi celălalt. Pentru că așa reușim să facem față.

Suntem absorbiți de tot ceea ce înseamnă să fii părinte, pentru că nu doar noi ne schimbăm, ci tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru.
Tu dormi mai mult, eu nu pot.
Dar eu muncesc mai mult, tu stai acasă.
Dar eu stau mai mult și mă joc cu el.
Dar eu nu am mai ieșit de nu știu când din casa, singură.
Dar tu niciodată nu vii la mine, nu mai vii. Nu vii către mine, nu mă întrebi cum îmi e, nu mă întrebi dacă mai pot, nu mă întrebi cum fac să îmi iasă zi de zi.
Tu nu vii.
Nici tu nu vii.

Gândul acesta ultim care vine din partea amândurora vine cu aceeași ardoare. E dorința fiecăruia dintre voi, pentru că asta este ceea ce vă leagă într-un final, ceea ce rămâne.

Cine a făcut mai mult? Cine a făcut mai puțin?
Cine a țipat mai mult? Cine a tăcut mai puțin?
Cine a fost absent și cine a fost prezent?

Poate la fiecare întrebare balanța se înclină către unul dintre voi mai mult, către celălalt mai puțin. Dar cred că în cele din urmă, cel mai mult contează întrebarea asta care o să vă țină pe amândoi în viață până la final, până în ultima clipă, până în măduva sufletelor voastre mâncate de timp, de griji, de un copil pe care l-ați iubit cu ochii din cap.
Cine și-a iubit copilul mai mult?

Și atunci, fix atunci veți gândi că voi înșivă, dar paralel, în linia aceluiași orizont veți ști, cu gândul și cu sufletul, că a fost și mama lui acolo, că a fost și tatăl lui acolo și că dacă nu ați fi dat aceeași iubire, dacă nu ați fi pus același efort, dacă nu ați fi dat tot din voi amândoi pentru copilul asta, nu ați fi rămas azi împreună. Nu ați fi ramas.

Așa că, doar pentru asta, dacă încă mai sunteți împreună, dați-vă voie din când în când –
Să vă priviti,
Să vă ascultați,
Sa vă legați de suflete
Cum erați odată
Strânși
Înainte de copil.