Cum mă poți iubi atât?
Te iubesc, Marc.
Și eu te iubesc, mami.
Eu mai mult!
Ba eu mai mult! (mereu o spune, nu renunță niciodată să mi-o spună ultima propoziție).
Eu știu că îl iubesc. Știu că îmi iubesc copilul. Știu că e o mare parte din mine. Poate cea mai mare parte. Știu că îl iubesc de la un capăt la celălalt, asta nu mi-o poate contesta nimeni.
Dar cum mă iubește el, cum mă iubește el, mă copleșește.
Și haideți să vă dau doar câteva exemple.
Îl cert în seara asta. Își ia cu el pernele și se duce la marginea patului. Îmi spune că nu vrea sa doarmă lângă mine. Îi întind mâna. Nu e necesar să spun ceva. Îmi întinde și el mânuța și își lasă palma în palma mea. Alege să stea departe, e normal, e dreptul lui de a fi supărat, dar întinde mâna. Face acest gest de iubire care pe mine mă rupe în mii de frânturi.
Altădată, îmi cere în mod repetat unele lucruri și îl lămuresc că am obosit, că nu mai vreau, că nu mai pot, că nu mai am chef. Îi spun adevărul, nu vreau să fiu altceva în fața lui. Se supără pe mine pe moment, apoi îmi prinde fața cu ambele sale mâini. Stă acolo așa. Și mă privește. Nu e necesar să mai spun iar ceva. Doar cineva care iubește prea mult poate face asta.
Mă caută când se simte bolnav.
Mă vrea când se simte slăbit.
Îi strălucesc ochii când mă vede.
Râde cu mine într-un fel în care nu râde cu altcineva.
Când adoarme și îi sărut creștetul transpirat, știu sigur că sărut cea mai frumoasă dovadă de iubire. O iubire tânără, serafică, unică.
Ce frumos este să fii iubit de un copil. Uneori e eliberator. Alteori o să ți se pară prea mult. Alteori o să ai nevoie să respiri. Uneori o să vrei să fii îmbrăcată de aceasta iubire în fiecare părticică a corpului tău. Cu gândul, cu sufletul, cu tot ce ai.
Și de fiecare dată nu va înceta să te uimească.
Doar că, știți care e partea mai puțin fericită în povestea asta cu iubirea dintre un copil si-un părinte?
Uitați-vă puțin la noi.
Îi avem bebeluși. Și știm că ne iubesc până peste cuvinte.
Apoi încep să crească. Și cu cât cresc, parcă noi începem să nu mai simțim iubirea aia multă, deși știm cu siguranță că e acolo. Dar știți ce se întâmplă, de fapt? Nu o mai vedem atât de clar.
Pentru că ei încep să iubească și alți oameni.
Ei încep să se desprindă.
Ei încep să alerge în alte brațe.
Ei încep să lipsească câteva zile de acasă.
Ei încep să se obișnuiască și să trăiască și în afara lumii noastre, în afara sferei noastre.
Și în timp ce noi abia ne-am acomodat cu atât de multă iubire, dintr-odată suntem sortiți și toți suntem aici în aceeași oală, să știți, să ne aplecăm capetele și privirile, să suspinam, să acceptăm ceva ce ne este dat fiecăruia dintre noi: că iubirea de copil rămâne acolo, însă de acum e rândul nostru sa o întreținem, să îi punem apă, să ii schimbam apa, să o așezăm la soare.
Cât era sămânță, ea ne-a dat totul. Și noi i-am dat, însă mereu cu spaimă.
De acum, sămânța a devenit floare și pleacă în lume. Vrea să aibă propria grădină. Nu mai este o tulpină legată strâns de gradina noastră.
Și nu ne rămâne decât să acceptăm, să înțelegem și să mergem mai departe în viața noastră de părinte.
Bucurați-vă de ființele acestea mici care vă iubesc acum atât de mult!
Credit foto: unsplash.com
0
