Cum e greul fiecărui părinte?

Îmi povestește omul meu o întâmplare de astăzi, din holul unui spital pentru copii.
El așteptandu-ne pe mine și pe cel mic, vorbește cu alt tată. Un tată de tripleți, veniți cu doi la doctor la un control de rutină.
Omul meu îl întreabă cum e, cu zâmbetul pe buze.
Tatăl celălalt îi răspunde că bine, mai mult de atât, foarte bine.
Îl întreabă și pe omul meu ce-l aduce azi aici. Omul meu îi răspunde că o dermatită ce nu ne lasă să mai dormim noaptea.

Celălalt tată îi spune că nici el nu doarme. Când adoarme un bebeluș, începe altul și când adoarme al doilea, începe al treilea. Liniștea în casă la ei se numără pe degetele unei mâini.
Dar tatăl acela îi mai spune omului meu ceva.

Îi spune că e fericit, că și-a dorit ani de zile un copil, că n-au primit, nu au reușit, că au suferit enorm.
Dar acum au trei. Și se bucură de tot. Pentru ei acești trei pui de oameni sunt tot. Sunt viața lor, speranța, iubirea adunată în atâția ani de încercare.

Și omul meu îmi povestește apoi tot ce au vorbit ei. El nu plânge niciodată, dar îl văd cu lacrimi în colțul ochilor și tăcem amândoi. Nu ni se mai pare nimic atât de greu, pentru că greul unui părinte, greul fiecărui părinte și-l știe numai și numai el.

Pentru mama asta, un bebeluș care se trezește din oră în oră la sânul ei, cerând mângâiere, e greu. E a doua zi obosită și iritată și simte că nu mai poate. Pentru că ea nu știa cum e, nu știa ce înseamnă să nu dormi, nu știa ce înseamnă să fie altcineva mereu, mereu, cel mai important.

Pentru mama cealaltă, un pui de om trezit la ea în brațe și legănat la jumătate de ceas, e viață. Pentru că ea și l-a dorit ani de zile la rând, iar acum asta e cea mai mică greutate.

Pentru un părinte cu un copil sănătos, greul stă, poate, în trezirile în noapte, în momentele de furie atât de greu de făcut față ale puiului de om, în nevoia lui de atenție și joacă uneori acaparantă și cât mai multă.

Dar pentru celălalt părinte… da, pentru părintele acela cu un copil bolnav, greul nu poate fi descris în cuvinte, pentru că nu ai cum să descrii iadul din ace, analize, sângele copilului său, plânsetele pe care nu știe cum să le mai aline, groaznica neputință de a privi și a nu putea face nimic. Medicii, spitalele, speranța de la fiecare ușă.

Pentru părintele unui copil care vorbește întruna, apare gândul ăsta de-ar tăcea odată, să-mi aud și eu liniștea din cap.
Dar pentru părintele unui copil care nu poate vorbi, greul sta în munca de a-l ajuta, în vinovăția că nu a făcut ce a trebuit, în chin.

Pentru părintele unui copil care mănâncă mult, greul stă în gândirea atâtor mese zilnic, dar pentru părintele unui copil cu alergii alimentare, greul este în a găsi măcar ceva ce îi poate oferi puiului său.

Pentru părintele unui copil liniștit și timid, greul este în a-l învața cum să facă față vieții, oamenilor, răutăților.
Pentru părintele unui copil cu nevoi speciale, greul este același, dar mult mai mare și adânc.

Suntem părinți cu toții. Unii cu greutăți care poate pentru alții nu sunt așa, alții cu nevoi care pentru ceilalți nu contează aproape deloc.

Dar ce avem fiecare din noi în comun, absolut fiecare din noi, e că ne iubim copilul și îi vrem binele. Și depinde doar de noi cum facem față acestor greutăți nici și mari, acestei vieți în care nu o să mai fim niciodată doar noi, în care nu o să mai fim niciodată singuri, pentru că, ce să vezi, a apărut o ființă minunată, de neînlocuit și unică în viața noastră, o ființă care ne va rupe sufletul de fericire, de tristețe când îi e greu, de nevoie de noi, iar pe ființa asta o cheamă… copil. Copilul tău, al meu, al ei, al fiecărui părinte ce i-a fost greu vreodată.

Credit foto: Shutterstock.com