Cum copilul meu de 4 ani m-a învățat empatia
Ești cel mai frumos dintre toți copiii din lume.
Ai ochi de fluture strălucitor (habar nu am dacă fluturii au ochii și cum arată, nu râdeți de mine).
Ești minunat!
Acestea i-am spus așa cum stătea pe pieptul meu nemișcat și a început să mijească ochișorii treptat până la adormire.
Acum când va scriu stau cu nările pătrunse în pămătuful lui de păr deschis, cu miros de uscat și de soare, miros de boboc de rață. Îi respir firele de păr grămadă și vă scriu cum copilul meu de doar 4 anișori m-a învațat empatia în noaptea aceasta.
De fiecare dată am avut cu copilul meu un fel de rutină înainte de somn, acele gesturi repetitive, ca și cum îmi dădea de înțeles că nu se va desprinde niciodată de mine. De mine, mama lui. La început a fost adormirea la sân. Dacă nu simțea sânul dezvelit lângă el, mirosul, laptele, porțiunea aceea din pielea mea, nu adormea nicicum. După doi ani și puțin a început să ceară să își așeze doar mâna pe unul dintre sânii mei. Apoi, de curând, a renunțat și la asta. Însă negreșit, îmi cere în fiecare seară înainte de culcare să îl mângâi.
Mami, mă mângâi?
Își trage puțin tricoul pe deasupra burticăi, rămâne cu buricul ăla mic în sus, apoi își dă seama și se rotește la 180 de grade pe cearșaf, încât să stea pe burtă și spune: mângâie, mami!
În majoritatea seriilor, m-am obișnuit și îl mângâi. Adoarme in câteva minute dacă o fac. În seara aceasta, i-am spus că sunt obosită și că nu îl pot mângâia. Că vreau să adorm. Aș fi putut totuși să îl mângâi. Erau doar câteva minute.
Dar știți ce a făcut copilașul meu rupt din soare? Știți?
Și-a tras tricoul peste burtică înapoi, a venit înspre mine, s-a așezat peste mine, pe pieptul meu și m-a privit până și-a mijit ochii.
Deja mâna mea începuse inconștient să îl mângâie pe spate. Pentru că, printr-un gest simplu, de copil pur, copilul meu de 4 ani m-a învățat empatia.
M-a învățat că aș fi putut să mai fac un hop, m-a învățat că nu trebuie să ne supărăm când primim un nu (el nu se supărase, mă înțelesese!), m-a învățat că uneori iubirea pentru cei dragi cere și sacrificiu și acceptare și compromis. Un singur gest. Mi s-a așezat în brațe când știa că nu își primește mângâierea. Nu am putut să îi dau, a venit el să își ia.
Cred uneori, și mi-e ciudat să v-o spun, că parcă fărâmele acestea de ființe rupte din noi au inima făcută din bucăți de duhovnic, de psiholog și de… vindecător.
Și de fiecare dată când primesc o asemenea lecție de la copilul meu, inima mea se descompune și se compune la loc.
Nu sunt mama lui perfectă, dar sunt mama lui iubită și acceptată așa cum sunt.
Credit foto: pexels.com
0
