Ce îi spui unui copil poate fi raiul sau iadul

Mă tot gândeam la copiii noștri. Pe atât de mici, pe atât de înțelegători, pe atât de mici, pe atât de inteligenți. Cum ne ascundem noi uneori de ei și mai rău, le ascundem diverse lucruri, crezând că ei nu știu, că nu înțeleg, că nu ar face față. Dar nu e așa, nu, chiar nu e așa, pentru că au o putere interioară mai mare decât ne-am putea imagina.

Și apoi mi-am amintit de o carte pe care am citit-o, există și film după ea: Wonder (Minunea), de R.J. Palacio.
Este vorba despre un băiețel pe nume August, de zece ani, care s-a născut cu o diformitate facială rar întâlnită. Cumva, ca sa îl protejeze de răutățile oamenilor și mai ales de privirile acestora, părinții lui îl educă acasă până într-o zi când decid că August trebuie să se integreze, să înceapă școală, să fie ca orice alt copil normal. Este o carte/un film la care o să plângeți, să știți.

Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc.
La un moment dat, August îl întreabă pe tatăl lui:
-Tati, sunt urât? E adevărat că sunt așa urât cum îmi zic ei?
Iar tatăl său îi răspunde:
-Nu, puiule, tu nu ești urât. Lumea e urâtă. Cuvântul ăsta e urât.

Nu am redat întocmai replicile, nu mi le mai amintesc exact, dar te bufnește plânsul instant dacă ești părinte și auzi răspunsul tatălui.
Pentru că atunci realizezi că acești copii ai noștri mici pun la suflet tot.

Atunci realizezi cât înseamnă pentru ei tot ce le spun alții, tot ce le spunem mai ales noi, părinții lor, oamenii care îi iubesc cel mai mult pe lume, oamenii care le-au dat viață. Iar de la noi pleacă totul, dragilor! De la noi, de la părinții care le suntem.
De câte ori le-am spus cuvinte pentru care ne-am mișcat limba și ne-a durut inima?
De câte ori nu le-am mai dat nicio explicație apoi?
De câte ori devenim stâlpi în fața telefonului sau a calculatorului sau a activității pe care o facem fix atunci și nu auzim, nu ascultăm ce ne spun copiii noștri?
De câte ori îi repezim, când am putea să le spunem niște cuvinte mai blânde, mai bune, mai afectuoase, mai răbdătoare, mai frumoase, exact așa cum le este lor sufletul ăla din carapacea lor mică de copii?

Mai târziu.
Nu acum.
Taci.
Lasă-mă în pace.
Nu vreau.
Fă-ți singur.
Nu-mi pasă.
Ți-am zis eu.
Dacă nu mă asculți.
Mă enervezi.
Nu mai suport.
Nu mai vreau să te aud.
Nu mai plânge.

Și nici măcar nu mai pot continua să scriu pentru că mi s-a pus un nod în gât care se strânge și se strânge și se tot strânge până coboară în inima mea de părinte.
Ceea ce face tatăl din Minunea este să îi răspundă băiețelului său prin cuvinte care îl duc pe acesta direct în rai. Un Rai al siguranței, al încrederii de sine, al iubirii sigure, al empatiei profunde, al înțelegerii. Nu, TU NU EȘTI URÂT, lumea e urâtă, cuvântul „urât” este urât!
Doamne, cât pot însemna aceste cuvinte pentru un copil!
Cum ar fi fost dacă tatăl i-ar fi spus: eh, lasă-i să zică ce vor ei, nu e așa rău să fii urât. Sau altceva? Lasă, nu-i băga în seamă.
Ce face tatăl însă? Îl asigură că este iubit, dar îl și lasă să vadă că lumea poate fi așa. Nu îi spune că ei nu greșesc numindu-l așa. Nu îl ține într-un balon de sticlă. Dar îl asigură că este iubit și că lumea poate fi și așa, urâtă.

Replica tatălui vine fix din inimă, pentru că tatăl simte aici groaznic suferința copilașului neacceptat de alți copii normali, neprimit în rândul copiilor frumoși, în randul copiilor lumii.

Tatăl simte aici o rană adâncă ce îi taie pe viu carnea. Este carnea sufletului care îi acoperă tot ce iubește el, cu toată ființa: pe copilul său.
Și noi toți, noi suntem acel tată. Pentru că ne iubim cu toții copiii la disperare, dragile mele.
Suntem nebune după ei.
Haideți să așteptăm puțin până să le vorbim.
Haideți să nu mai aruncăm vorbe atât de ușor pe care cu greu o să le lăsăm invizibile mai târziu.
Haideți, ca atunci când le vorbim, ca atunci când îi încurajăm, să îi facem pe copiii noștri să simtă raiul pe pământ, nu iadul.

Pentru că la un moment da, da, vor trece și prin el. Vor auzi vorbe urâte de la anumiți oameni în viața lor, că așa este existența asta și noi nu le putem împiedica pe toate.
Dar nu de la noi. Nu.
Pentru că de la noi pornește totul. Le suntem lumea. Fie că au un an, doi ani, patru ani, zece ani. Le suntem Raiul. Le suntem încă lumea, așa că vă rog din inimă să vă alegeți cuvinte divine atunci când le vorbiți copilașilor voștri.
Vorbiți-le exact așa cum ați fi vrut să vă vorbească și vouă mama și tata.
Vorbiți-le cu drag, cu iubire, nu puneți mai întâi impulsurile care uneori sunt conduse de oboseală, de stresul momentului, de muncă, de gândurile noastre de oameni mari.
Vorbiți-le frumos.

Faceți-i să se simtă cei mai frumoși în lumea voastră.
Cei mai importanți.
Cei mai văzuți.
Cei mai ascultați.
Și mai ales, vorbiți-le cu acele cuvinte coborâte din raiul unui părinte. Adică cu dragoste.

Acesta le va fi modelul pe mai târziu.
Calea alintătoare.
Drumul sigur pe care o să pornească mai departe fără noi.

Credit foto: Scenă din filmul Minunea, @thinkingmindspage- Instagram

fb-share-icon0