Autobuzul în care o mamă a uitat că avea un copil

Noi, părinții, muncim ca nebunii… dar până când? Și pentru ce?

Toți, și eu, și tu, și ea, și ei, toți vom spune că muncim pentru copiii noștri.
Să aibă și ei ceva când or să crească.
Să aibă ei, că noi nu am avut.
Să aibă ei, mai mult decât am avut noi.
Să aibă ei, ceea ce noi nu am avut.
Și muncim.
Și stăm peste program.
Și orele se fac zile și zilele se fac ani și anii se fac amintiri care se duc.
Și copiii noștri cresc.
Cresc, dragă mamă, cresc, draga tată.

Muncim ca nebunii azi și la noapte și mâine o luăm de capăt. Unii dintre noi ne luăm ture în plus, alții depășim norma, alții ne luăm proiecte și mai multe și mai multe. Ba unii dintre noi plecam în alte țări, la drumuri lungi.

Știți de ce vă scriu toate acestea? Pentru că astăzi mi s-a întâmplat un lucru care m-a întristat. Îl duceam la grădiniță pe Marc, băiețelul meu. Mergem mereu până la grădiniță cu autobuzul 323. Sunt două stații până la grădiniță. 4 minute. 2 minute dacă drumul e întins și nu prinde semaforul din intersecție.
De fiecare dată îl țin de mână. Chiar și atunci când stau lângă el pe scaun, îmi place să îl țin de mână.
Azi nu l-am ținut de mână.
Azi, cu ambele mâini tastam ca nebuna pe telefon, să răspund la mailuri, la proiecte, la șefi și la muncă.
Mami! Mami! Nu trebuia să coborâm?
Mersesem o stație în plus.
Ba da, dă-mi mânuța, coborâm acum.

El era lângă mine, era în siguranță, dar eu am uitat pentru minute în sir să îl țin de mână. Era singura conectare a noastră, pentru că eu după rămâneam opt ore la muncă, iar el la grădiniță. Am uitat să ii fiu prezentă în momentele acelea puține în care mă avea lângă el. Drumul până la grădiniță.

Și știi ce e mai crunt? Că și seara parcă nu mai e timp, du-te, vino, pregătește o cină, mai ieși la o cumpărătură și s-a dus seara, pentru că vrei să îl culci mai devreme, să se poată trezi mai devreme. Și azi pui pe pauză cititul împreună înainte de somn. Și mâine pui pe pauză joaca. Și poimâine repeți asta. Pentru că ai muncit și ești obosit și crezi că nu are nimic. Și răspoimâine ești iar acaparat de griji, de telefoane, de gândurile tale la muncă și la ce trebuie să faci și să pregătești.

Și acum, fix acum când scriu rândurile ăstea, în autobuzul 323, la întoarcere, îmi vine să plâng, iar lacrimile îmi inundă fața și masca și ochii și părul. Și mi-e ciudă, zău.
Mi-e ciudă că timpul e mai puternic decât o mamă.
Mi-e ciudă că alerg și nu mă mai opresc să mă odihnesc în brațele copilului meu ca altădată.
Mi-e ciudă și dor. Ciuda că nu le pot face pe toate, ciudă că nu mă pot clona sau împărți, dor de el, de puiul meu.

Așa că, dragi părinți, eu nu vreau de fapt să vă zic să nu munciți, pentru că știu că asta facem toți și mulți dintre noi trebuie să facem asta ca să ne putem duce traiul și să creștem pământ frumos în care să înflorească ai noștri copii.
Dar nu vă lăsați acaparați zi de zi, uneori aproape total… de ceva ce nu o să mai conteze absolut deloc la un moment dat.

Pentru că de mânuța aia îi mai putem ține doar acum, cât încă îi avem așa. Mici, lângă noi. Abia așteptându-ne să venim de la muncă… după ei.

Credit foto: Pexels.com