Atât am știut eu în primii doi ani de viață ai copilului meu

În primele tale luni de viață, eu nu am mai existat.
În primul tău an de viață, știam că exist, dar nu mă mai vedeam. Nu mă puteam atinge sau privi.
În primii tăi doi ani de viață, atât am știut eu.
Și nu o spun ca pe o decepție, nu, nicidecum, ci doar cred că atât am știut eu. Așa am știut eu să fiu mama, așa mi-a venit.
Nu mai eram femeia, nu mai eram soția, nu mai știam cine sunt Eu.

Îmi era greu și drag în același timp, ca și cum mi se dăduse acest scop pe viață și eu știam că e un scop divin, cel mai important de până atunci.

Atât am știut eu cu picioarele mele. Să stau în ele nopți întregi, să te plimb și să te legăn pe ele.
Atât am știut eu cu pântecul meu. Să mă ascund undeva lângă fărâma de om care erai, pe un cearșaf neschimbat de zile și să îmi ling rănile de după naștere.
Atât am știut eu cu sânii mei. Să ți-i ofer răniți și neștiutori, ție. Odată unul, altădată celălalt. Te alăptam cu rândul în gândul meu și mi-era groază și frică. Acum ai mâncat din dreptul, urmează stângul.

Atât am știut eu cu vocea mea. Să îți cant, să îți vorbesc, să te sărut cu buzele care nu mai sărutau nimic altceva.
Atât am știut eu cu ochii mei de mamă. Să plâng de fericire, să plâng de deznădejde, să plâng de neputință.

Atât am știut eu cu corpul meu de mamă. Să îți țin de cald când aveai nevoie, când îți întindeai mâinile acelea ramuri mici de viață.

Atât am știut eu în primii doi ani de viață ai tăi. Mă vedeam doar mamă și nimic altceva. Și cred că e normal, să știți, să ne vedem așa. Cred că e firesc să simțim așa. Cred că nu e nimic greșit la noi dacă alegem să le fim copiilor noștri, mai ales în primii ani de viață, doar mame și atât.

Pentru că atunci când spui mama, te gândești la ființa atotputernică de pe pământ.
Atunci când spui mama, te gândești la sacrificiu, la un carbune de inimă încins, strâns în pumnul micuț al ființei pe care ai adus-o pe lume.

În primii tăi doi ani de viață, atât am știut, copile.
Să te mângâi, să îți schimb mii de scutece, să îți curăț pielea în apa călduță, să te plimb pe afară, să te hrănesc cu laptele-mi de mamă, să te adorm de trei ori pe zi și viața mea să nu prea mai existe.

Dar eu cred că așa trebuia să fac, dragul meu. Cred că am făcut bine.
Pentru că chiar dacă nu mai existam în afara mea, chiar dacă nu mai existam în afara casei noastre, în afara camerei tale cu pătuțul în care nu ai dormit niciodată, să știi că eu, mama ta care doar atât a știut să fie în primii tăi ani de viață…m-am simțit vie.
Pentru că eram pentru tine totală. Eram completă. Eram nevoia ta cea mai mare.
Eram tot ce știai pe lumea asta.
Eram începutul tău, căutarea ta, ușurarea ta.
Eram pașii tăi pe care nu știai să îi faci și vorbele pe care încă nu le spuneai.
Ți-eram suflet, copile.

Cum aș fi putut să fiu și altceva? Sau altcineva?
În primi tăi doi ani de viață, atât am știut să fac cu brațele mele de mamă.
Să te cuprind la piept, să mă mândresc că te am acolo.
Și-n nonexistența asta a mea ciudată, să știi, că m-am simțit… cel mai iubit om.
Cel mai iubit.

Credit foto: pixabay.com