Așa te schimbam când erai bebeluș

Îl așez între picioarele mele ca atunci când era bebeluș și îi scot o mânecă, apoi pe cealaltă. Îl îmbrac cu pijamaua. Corpul lui nu mai încape acum între mine. Picioarele s-au lungit, mâinile și ele, parcă doar căpșorul a rămas micuț, cu ochii mari.

Încă îmi vine să îi sărut tălpile deși acum sunt atât de mari, mi-ar trebui mai multe sărutări până termin o talpă.
Uite, așa te schimbam când erai bebeluș, îi zic.
E somnoros.
Acum eu știu să mă schimb singur, îmi zice.
Nu zic nimic, mă încearcă un fel de plâns și o ciudățenie de melancolie.

Ne bucurăm că cresc, că se duc.
Ne bucurăm că aleargă.
Ne bucurăm că se șterg singuri cu prosopul, că își pun apă în cană, că își iau singuri de mâncare.
Ne bucurăm că ne ascultă, că ne înțeleg.
Ne bucurăm că ne spun și ei nouă că ne iubesc, că ne răspund la întrebări, la gesturi, la emoții.
Ne bucurăm că se duc spre alți copii, că poartă conversații, că le e milă și că vor să ajute.
Ne bucurăm că sunt ei, că sunt unici, că au ceva doar al lor, că își capătă un eu mai mic și țin bine de el.
Ne bucurăm că pot sta câteva ore fără noi aproape.
Ne bucurăm că-i iubesc și pe alți oameni.
Ne bucurăm că cresc, că se duc.

Dar sunt momentele acestea, când ne întristăm că cresc, că se duc.
Momentele acestea când știm că ei pot mai mult singuri, mai puțin fără noi.
Ar trebui sa fie bine și undeva, în noi, acceptăm asta. Dar undeva, sub aceeași placă din noi, ce mocnește a dor și a “aș fi putut face mai bine” este un fel de regret încins care ne face să vrem sa ne întoarcem în punctul zero.

Să îl mai ținem o dată în brațe bebeluș.
Să îl mai avem încă o dată atât de mic.
Să îl mai avem încă o data încăpând pe un piept de mamă.

Credit foto: Istockphoto.com