Am fost mama care nu ți-a suportat plânsetul

Eu. Eu am fost mama care nu ți-a suportat plânsetul

Ca și cum în ureche auzeam cinci monștri țipând deodată
Și nu puteam sa-i fac să tacă
Și nu știam cum

Eu. Eu am fost mama care nu ți-a suportat plânsetul.
De multe ori mă apăsa și pe mine-n piept
Și îmi venea să plâng mai tare decât tine
Și mă-ntrebam în ce univers o mamă e mai slabă decât puiul ei

Eu. Eu am fost mama care nu ți-a suportat plânsetul.
Pentru că de fapt auzeam plânsetul copilului care-am fost
Și nu știam cum să-l țin în brațe mai strâns
Nu știam cum să-l mângâi și alin
Și nu știam cum să-i arăt că-mi pasă și că sunt

Eu. Eu am fost mama care nu ți-a suportat plânsetul.
Care nu știa ce înseamnă un copil
Pentru că odată cu tine
A început să țipe și copilul din ea
Și nu erai doar tu în pătuțul cu grilaj
Era și ea.
Eram și eu.
Eu. Eu am fost mama care nu mai suportam să plâng.
Și am știut că pot trece peste asta
Doar dacă o să te țin 1000 de zile și încă pe atât
Strâns
În brațe
Pe piept
Pe mâinile mele, pe brațele mele, pe umerii mei
Și-n toate prelungirile vieții mele
Până ce-ntr-o zi am învățat să mă obișnuiesc cu plânsul tău
Curgea mai lin și nu-mi mai spărgea timpanele
Brațele imi amorțiseră
Inima nu mai știa de ea
Iar singurătatea, cred, a fost cea mai grea dintre toate
Dar găurile ei au început să se umple zilnic
Cu gânguririle tale
Cu primele silabe
Cu primul tău cuvânt:
Mama
Cu șoaptele tale de la urechea mea:
Mami, ești cea mai buna mămică din lume!

Eu. Eu nu mai sunt azi mama care nu-ți suportă plânsetul.
Știu că atunci când începe doar trebuie să-ngenunchez.
Să stau lângă tine
Și să nu spun nimic
Pentru că după ce plâng
De fiecare dată știu că voi râde
Din nou. Cu tine.

Credit foto: pexels.com