Vrei să vedem un film diseară?
Eram ieri la antrenamentul de sport. La antrementul nostru de grup, vine întotdeauna și un cuplu. Nu le știu numele, știu că au o fată acasă, pe care o cheamă Karina, la fel cum mă cheamă și pe mine.
Spun o fată și nu fetiță, pentru că relația lor pare destul de lungă, sunt căsătoriți și au o vârstă mai înaintată.
Întotdeauna m-au pus pe gânduri oamenii care fac astfel de lucruri împreună. Adică bun, te vezi acasă 24/24 aproape, mai mergi și la sală împreună?
Deși țin minte că și eu cu tatăl lui Marc, până să apară Marc, cel puțin, eram cam siamezi. Ba chiar am mers și la un curs de dans împreună și nu exista aproape niciun loc pe care să nu-l fi încercat în doi.
Dar, după, mai târziu, nu simt că a mai fost așa, de aceea poate mă uit mai adânc la oamenii care reușesc să facă asta.
Eu le spun oameni bine sudați, închegați.
De fapt, de ce vă scriu rândurile acestea. După antrenament, care fusese destul de greu, el face un gest față de ea. Inițial, insesizabil, dar eu am ciudățenia asta de a privi adânc oamenii și de a le analiza interioarele.
Ei bine, la sfârșit de tot, când antrenoarea ne chemase pentru partea de relaxare, el o atinge cu mâna. Ați putea spune că e o aberație ce spun eu aici.
Dar eu vreau să vă spun ce am văzut în atingerea aceea. O atinge pe umăr, mâna îi coboară pe brațul ei, se duce către degete, apoi se ridică iar și îi atinge chipul. Ea zâmbește, așa transpirată cum e, cu firicelele de păr lipite de frunte și coada de păr zvăpăiată în sus.
Ce femeie n-ar fi zâmbit?
Apoi îi aud că au început deja să chicotească amândoi, antrenoarea continuă să ne dea indicațiile pentru relaxare, eu nu mai aud nimic dinspre ea, le aud doar lor vocile copilăroase și replicile care mi se sparg ușor într-un ecou din spate:
-Vrei să vedem un film diseară? întreabă el.
-Putem… răspunde ea.
Și de aici vă puteți imagina povestea pe mai departe.
Cât de mult contează afecțiunea asta în cuplu.
Cât de mult contează ca la final de zi să știi că chiar dacă plecați la somn separați, sunteți împreună pe bune.
Cât de mult contează, chiar dacă vă certați, să vă simțiți mereu trupurile conectate.
În terapie, îmi spunea psihologul că doi oameni care nu se mai ating, între care nu se mai întâmplă niciun gest de afecțiune, e ca și cum s-ar despărți pe loc, scrâncen, fără pic de răgaz.
Mai îmi spunea că uneori, lipsa atingerilor dăunează mai grav decât certurile, pentru că nimic nu te poate durea mai tare decât să nu mai simți sărutările și gesturile de tandrețe ale omului iubit asupra ta.
Ce vreau eu să vă spun de fapt cu toate acestea, atât vouă, mamelor, cât și taților?
Faceți gesturile ăstea banale față de femeile voastre, față de mamele copiilor voștri. Sunt, poate, pulsația care țin în viață relația.
Pentru că, știm cu toții, sunt atâția oameni care ajung să se despartă și să se separe. Și mai știm cu toții încă ceva: că momentul despărțirii nu coincide niciodată cu adevăratul moment al despărțirii.
Și eu cred, tare cred, că despărțirea începe să-și încolțească mugurii săi negri atunci când afecțiunea dispare.
E primul semn spre pierdere.
Așa că, din când în când, nu uitați să mai întrebați: Vedem un film diseară?
Credit foto: pexels.com
0
