Cana de cafea și Mama

Pe masă
La pervaz
Pe blat
Pe aragaz
În chiuvetă
Mereu te-a așteptat o cană de cafea plină
Dimineața
Era fierbinte
Ai reușit s-o faci cu mâinile tale calde de mamă
Însă de cele mai multe ori ai uitat de ea
Nu ai mai băut cafeaua
Nu ai mai apucat s-o guști fierbinte
De câte ori oare s-a răcit cafeaua ta în cana aceea?

Te-ai enervat
Dinții i-ai scrâșnit
Ba chiar lacrimi ți-au căzut
În cana rece de cafea
Că tu la tine nu te-ai mai gândit
Să o bei și tu când a fost caldă
Dar tu? Tu ce făceai în timpul ăsta?
Și în cafeaua aceea neagră
Ai început să îți vezi firele de păr
Până într-o zi când ele albe s-au făcut
Și nu te-ai mai recunoscut
Dar tu? Tu ce făceai în timpul ăsta?

O să mă inviți la o cafea
Caldă, bună, de încălzit la suflete
Hai să-ți povestesc eu ce făceam în timpul ‘cela
Creșteam o viață
A fost dintâi un bebeluș
Apoi s-a făcut copilaș
Nu știu cum au trecut anii, cafelele reci uitate-n cănile de pe masă, de la geam, din chiuvetă, de pe aragaz
C-apoi s-a făcut om mare
Tânăr
Frumos
Și într-o zi l-am înțeles
Când și-a pus două haine într-un bagaj
Și mi-a zis mama, eu acuma plec (…)
Du-te, măi, puiule, du-te să trăiești la viață!

Și acum? Acum tu bei cafeaua caldă, nu?
Să știi că nu.
Când dor îmi e de el
Pregătesc ibricul
pun apa tot de la chiuveta mea
în clocot las să dea
amestec boabele măcinate
Si-apoi îmi torn în cana mea cafeaua și stau așa.

Și nu o bei?
Nu!
De ce?
Aștept să se răcească.
Și-ți place așa?
Nu-mi place, măi, dar nu înțelegi?
Nu înțeleg!…

E singurul gust ce îl mai am de la copilul meu.
De prin acele vremuri când eram mamă zi și noapte
Și-aveam mereu cafeaua rece
Și doar…
Pe el.
Copilul meu.

Credit foto: unsplash.com