Cum am greșit ca mamă

Și au fost momentele ălea de care parcă nu mă pot descotorosi. Sunt acolo mereu, în mine. Nu le uit. Sunt acolo să îmi amintească de părțile mai puțin bune, de părțile cele mai reale ale vieții de mamă. Știi? Părțile ălea despre care nu vorbește absolut nimeni.

Părțile ălea care sigur există undeva, în fiecare din noi și fiecare și le îngroapă cum poate. Unele suntem mai norocoase și le uităm.
Dar altele nu.

Au fost momentele ălea în care mi-am apăsat mâinile pe urechi când tu plângeai.
Au fost momentele ălea când nu mai voiam să te aud.
Și momentele când m-am întors cu spatele și el își întindea mâinile spre mine.
E foarte dureros să numesc toate acestea.
Au mai fost momentele în care mi se părea că nu îi sunt îndeajuns. Că nu îi ofer timp, răbdare și calm. Că mă aprind prea repede, că îl reped, că îl zoresc, că nu îl aud.

Cel mai groaznic a fost când nu l-am văzut și el încerca să mă facă să îl văd.
Iar copiii au capacitatea asta de a nu se da bătuți.
De a ni se împotrivi nu din răutate, nu dintr-un capriciu, ci din dorința neînțeleasă de către noi de a fi primii pentru cineva. Iar acel cineva de cele mai multe ori îi este mama.
Au fost atâtea momente care îmi răsar uneori în minte și aș vrea să le uit complet.
Nu știu dacă se vor uita doar cu iubire.
Nu cred.

Cred că e nevoie de puțin mai mult de la un părinte. De exercițiu, de luptă, de sacrificiu. Și de fiecare dată când ajung la acest cuvânt, parcă mă lovește ceva în moalele capului, pentru că oricum ar fi, eu nu vreau și nu pot să îmi asociez copilul cu un sacrificiu. Sacrificiul oricât de frumos și milos ar fi, pare să aibă ceva în el ce anulează ființa. Iar eu nu vreau să mă anulez pentru copilul meu. Da, îi sunt viață și îmi este viață, dar nu vreau să îl privesc ca pe un sacrificiu. Știți de ce? Pentru că atunci sunt pe culmea prăpastiei.

Și pe culmea asta începe să îți fie frică, începi să nu mai ai încredere în tine, începi să eziți, să dai înapoi, să nu știi cum să te comporți și atunci… greșești. Greșești, pentru că e uman și pentru că ești uman și pentru că, ei bine, și mamele sunt oameni, ce să-i faci.
Și stând aici, pe marginea prăpastiei, este foarte simplu ce alegem să facem. Să ne plângem de milă, să ne gândim dacă ne ducem în jos sau să ne ridicăm de acolo și nu să ne sacrificăm, ci sa învățăm să fim mame mai bune?

Eu cred că o să fie inevitabil să nu greșim din când în când, cred că nu putem dintr-odată să ne cunoaștem pe noi și nici pe copii atât de adânc încât să ne abținem, să ne înfrânăm emoțiile negative.
Dar mai simt, în același timp, tot undeva în mine, că treaba asta ia timp, acceptare și recunoaștere și că, din contră, se poate învăța, se poate îmbunătăți, se poate crește și înălța.
La fel cum faci cu un copil, nu? Crești, greșești, crești, iubești.

Și în cele din urmă nu o să mai conteze atât de mult cum am greșit eu ca mamă, ci ce am făcut ca la câțiva ani distanță să nu-mi mai amintesc de greșeli.
Pentru că ne uitam greșelile atunci când avem suficiente fapte de bine și amintiri frumoase care să le stea deasupra.

Așa că avem drum lung la construit și la creat.
Până într-o zi în care o să ne oprim, undeva la marginea drumului, și o să răsuflăm, pentru că în inimă n-o să ne mai amintim de nicio greșeală.

Credit foto: unsplash.com