Dac-aș fi pe moarte, le-aș zice să mă ducă la mamaia mea

Ea să-mi pună varză la ciorapi, să îmi descânte, să îmi citească în frunte grijile, sufletul pe cearcăne, nevoia de iubire.
Ea să îmi zică să am grijă să nu vărs sarea pe masă, că ne vom certa.
Ea să-mi pună cinci felii de pâine la masă și să se supere că mănânc doar una.
Ea să râdă pe înfundate că mănânc doar bomboanele de deasupra colivei de la pomeni.

Ea să-mi spele spatele și să îl mângâie cu mâinile ei pline de riduri și de greutăți pe care le-a răbdat altfel când a fost la rândul ei, mamă.
Ea să-mi maseze tălpile și eu să o opresc căci e bătrână, dar ea să spună că am nevoie și eu puțin.

Ea să îmi mai spună o poveste de pe atunci de când eram mică, când eu plângeam și ea mă apăra.
Ea să îmi spună ultimele cuvinte, pentru că vocea ei e cea mai bună, e o voce care nu știe de spurcăciuni și de răutăți.

Dacă ar fi să mor, le-aș spune să mă ducă la mamaia mea. Ea să-mi facă un pat adânc și acolo să-mi culce trupul, între multe perne moi și covoare pe pereți.
Dacă ar fi să mor, i-aș spune ei sa îmi facă o supă și niște cartofi prăjiți cu mult usturoi.

Dacă ar fi să mor, i-aș spune ei că aș fi vrut să fiu la fel de bună în viața asta, dar nu am fost.
Daca ar fi să mor, i-aș spune ei să îmi mai pieptene părul încă o dată și printre firele lui să îmi mai vorbească de mama ei, de mama mea, de ea.

Dacă ar fi să mor, i-aș spune să mă ducă în mijlocul curții sale și pe mine să pună flori de vișin și de cireș. Apoi aș lăsa-o să îmi cante. Ar fi un cântec slab, de ducă, de o iubire sufocantă ce-o poate avea doar o bunică pentru o nepoată.

De-ar fi să mor, le-aș spune să mă mai lase puțin, ca s-o privesc, să mă mai lase puțin ca să-mi las mâna să cadă în mână ei roasă de încercări și caldă.
De-ar fi să mor, i-aș memora ochii plini de suferințe pe care le-a tocit pe un tocător de mâncare și le-a aruncat la găini și la porci.

De-ar fi să mor, i-aș spune tot ce nu am spus nimănui. I-aș spune că merg la psiholog, dar ea mi-ar spune să nu mai dau banii degeaba, să vin la ea ca să mă țină în brațe.
I-aș spune că greșesc adesea față de copilul meu, dar ea mi-ar spune că toate mamele-s așa.
I-aș spune că mă cert cu omul meu și ea mi-ar spune să tac mai mult și să îi arăt că îl iubesc la fel.

I-aș spune că nu știu unde mă aflu și nu știu nici încotro, dar ea mi-ar spune să fac o rugăciune.
I-aș spune că nu cred și atunci ea s-ar ruga la un Dumnezeu pe ascuns, doar pentru mine, ca să cred.

I-aș spune că mă simt singură, dar ea mi-ar arăta câmpul și muntele și florile și mi-ar spune că nu am cum.
I-aș spune că mi-e dor să fiu mica, mică de tot.
Ea mi-ar spune că și ei i-e dor.

I-aș spune că nu știu dacă-s fericită.
Și atunci ea, cu mâinile va strânge în brațe un copilaș, al meu va fi, al meu este copilul.
Mi-ar spune că ea este.
Că și de-ar fi să moară, am împlinit-o, căci l-am adus pe lume în viața asta.
În viața ei. Copilul meu, (stră)nepotul ei.

Dacă ar fi să mor, le-aș spune să mă așeze lângă mamaia mea.

Credit photo: unsplash.com