Iart-o pe cea care a văzut două liniuțe și a plâns

Că ți-a schimbat lumea complet. Că te-a schimbat pe tine, că tot parcă n-a mai fost la fel. Că simți că nu ți-e bine, iar dacă încă ții în tine vina aceea, sunt aici ca să îți spun că e momentul să o lași să plece din tine.

Întoarce-te la momentul de atunci, când ai aflat că ai în tine o viață, copilul tău. E un exercițiu greu, s-ar putea să plângi, s-ar putea să zâmbești, s-ar putea ca nici măcar să nu mai continui să citești. Lasă-ți capul pe spate și amintește-ți cum a fost, ce ai simțit.

Ce ai simțit când ai văzut cele două liniute? Te poți întoarce acolo, în punctul zero? Cum era viața ta, ce planuri aveai? Încotro porneai? Le-ai continuat sau le-ai oprit? Viața ta s-a pus pe stop, nu-i așa? Știu.
Dar rămâi acolo. Cum a fost? Cum arăta cea de-a doua liniuță, ce te-a făcut să simți? A fost greu, a fost usor, a fost șocant sau eliberator?

Iar dacă îmi vei spune că te doare și acum, dar că nu poți vorbi, pentru că ești gâtuită de aceeași emoție, te înțeleg.
Știu cum e. Știu cum e să nu poți vorbi niciodată despre asta. Știu cum e să nu poți vorbi cu nimeni despre asta. Știu din tot sufletul cum e.

Cunosc toate fragmentele astea ce ți-au rămas în păr, pe umeri, pe spate, pe sâni, pe tine toată. Fragmente de vinovăție, ca o ceara înfiptă în piele pe care nu o poți desprinde, s-a lipit de tine și nu mai ai ce să faci.

Cum faci să rupi de pe tine pielea unei mame care a plâns când a aflat de propriul său copil?

Cum faci să nu te mai simți vinovată pentru șocul ce te-a cuprins, pentru temerile ce ți-au năvălit spațiul, pentru sufocarea pe care ai simțit-o în gât?

Vorbește-mi despre asta. Ce ai făcut acolo în baie? Ai plâns? Ai țopăit de fericire sau mai degrabă, ai vrut să te faci mică, mică de tot și să nu o spui nimănui?
Nu ai vrut să ți se întâmple ție.
Dar asta-i un lucru groaznic, cum ai fi putut să o gândești, darămite să o spui? Ce fel de om ești tu? Știu că asta ai simțit.

Dar, lasă-mă să îți spun, sunt emoții în viață pe care nu avem cum sa le anticipăm, sunt emoții în viață care ne vin din spate, din străfunduri, din familiile noastre, din mamele noastre. Nu te mai simți vinovată pentru că ai plâns de groază când ai aflat că vei avea un copil.
Și pentru că nu ai dorit.

Trebuie s-o lași să plece de la tine. Vina asta te va întrista și te va doborî dacă nu o lași.

Poți să mai faci ceva pentru mine? Privește-te pe tine azi, cea de acum, mama unui copil frumos și perfect, mama unui copil cum nu credeai că vei avea, mama copilului tău. Asta ești tu azi. Du-te, te rog, lângă cea de acolo, femeia, fata, tânăra care află pentru întâia oară printr-un test absurd, că va fi mamă.

Privește-o.
Plânge.
E îngrozită.
Își ține mâna la gură și o doare stomacul de frică.
Nu știe ce va face.
Și peste toate, e vinovăția asta sufocantă, căci știe că nu avea dorința asta.

Ce îi spui?
Ai vrea să o mângâi?
Ce simți pentru ea?
Ai vrea să o plesnești, să o împingi?
Sau pur și simplu să stai lângă ea și să îi vorbești?

Iar dacă răspunsul tău este că îi vei spune cât de fericită ești, că va fi greu, dar că va fi și bine, că va fi cum nu și-a imaginat ea de frumos și înălțător, că va simți toate emoțiile din lume și că își va iubi copilul cu totul, atunci, te rog, doar pentru asta, iartă-te.

Iart-o pe cea care a văzut două liniuțe și a plâns.

Doar tu te poți ierta.
Doar tu poți ieși din asta, de una singură.

Azi îți dorești copilul tău și îl iubești și pentru asta, fii fericită. Fii bine. Omoară toată vina din tine, nu o mai lăsa să te urmărească, pentru că, dincolo de ușă, stă un căpșor cu păr de boboc, care te așteaptă. Pe tine, cea de astăzi, cea de acum, cea care nu mai e îngrozită, pentru că nu ai cum să fii îngrozit în fața iubirii.

Credit foto: pixabay.com