Poate într-o lume
Poate. Poate într-o lume în care am fi doar noi doi, nu aș mai greși. S-o zic pe șleau: nu ți-aș mai greși. Atât de des, atat de conștient, atât de regretabil.
Poate într-o lume în care am fi doar noi, magazinele n-ar mai avea cozi, autobuzele ar mai avea locuri, timpul n-ar mai fugi ca nebunul.
Poate într-o lume în care am fi doar noi doi, mi-aș arunca telefonul în primul gunoi, grijile le-aș îngropa la primul loc de joacă în nisip, iar nervii ar juca, râzând cu mine, coarda.
Poate în lumea aceea, doar a noastră, a mea și a ta, aș avea de toate cu mine: răbdare, liniște, odihnă, putința de a face tot și pe toate.
Poate în acea lume, am dansa mai des. Am face duș sub copaci, am sta în hamace și ne-am uita doar la soare.
Poate în acea lume, ar fi vară mereu. Sau măcar primăvară.
Poate în acea lume, ți-aș face coronițe din flori, coliere din pietricele, jucării din orice am găsi.
Poate în acea lume, nu m-aș mai supăra, tu nu mi-ai mai duce dorul pe alocuri, nicicând.
Poate în acea lume, a ta și-a mea, ne-am trezi la ce oră-om vrea sau nici nu ne-am mai uita la ceas.
Poate în acea lume, banii ar fi doar frunze de hârtie, nici o boală n-am cunoaște și noi doi am fi perfecți.
Dar ce contează?
Că n-avem lumea noastră?
Că nu suntem doar noi?
Poate în acea lume,
noi doi nu ne-am fi întâlnit,
nu ne-am fi iubit așa,
de la un punct cardinal la altul,
nu ne-am fi existat unul făr’ de celălalt.
Uite, că-n lumea asta, sigur,
suntem doi.
Când noaptea unul lângă celălalt ne amintim-
că tu ești fiul meu,
eu a ta mamă,
că suntem doi,
că ne iubim exact așa:
Făr’ de nici un poate.