Azi am plâns. Ai plâns și tu.

Azi am plâns. Ai plâns și tu, văzându-mă.

Credeam c-acel cordon ombilical, șnurul nostru de argint placat, 
se rupe când tu vii pe lume-
M-am înșelat. 
A nu știu câta mia oară. 
Lângă tine, pare că lumea 
îmi joacă feste, 
că totu-i labirint
și întrebări.

Am plâns, pentru că mi-am ieșit din fire. 
Eram pe grabă. 
De câte ori nu sunt așa? 
Alerg, 
mai tare, 
mai tare, 
și mai tare.

Încotro o apuci, mami?

Am simțit că încremenesc, 
nu între lacrimile tale, 
ci între lacrimile mele.

Liniștește-te, mami!

Tu nu știai ce se întâmplă, 
eu știam că trebuie 
să plec, să ajung, să fac, 
iar după să mă-ntorc la tine.

Și câte zile și zile sunt așa. 
Eu alergând maratonul unei vieți nebune, 
tu încercând să te ții după mine, 
cu un tractor ti! ti! în mânuțe,
cu un iepuraș țup-țup târându-l de urechi în urma ta,
cu o carte colorată sub braț încercând a n-o scăpa.

Iartă-mă, copilaș!

Pentru zilele în care pare că fug de tine. 
Ar trebui să mă opresc mai des. 
Să îngenunchez lângă tine. 
Să ne-nvârtim în horă amândoi. 
Să chiuim.

Dar eu am plâns. 
Voiam să râd cu tine. 
Voiam să ne luăm rămas-bun liniștiți. 
Să ne vedem apoi cu drag. 
Și- uite, c-am uitat de tine.

Nu din pricină că mă gandeam mai mult la mine, 
ci pentru că-ncercam să fac curcubeul făr’ de ploaie.

Am plâns, pentru că simțeam cum toate plesnesc în mine a neputință. Neputința de a avea timp. 
Timp pentru mine, 
timp pentru tine, 
timp pentru noi trei, 
pentru noi toți grămadă, 
timp de iubit și creat amintiri.

Mi s-au adunat toate în creier. 
Grija unei zile noi, 
dorința de-a face multe și mărunte.

Ar trebui să-ncetinesc. 
Să mă opresc. 
Perfecțiunea n-o voi găsi, 
decât alături de – și prin tine.

Am plâns, căci, ca un motor vlăguit, se-ncinsese sufletu-n mine 
de neodihnă, grabă, suflu pe ducă.

Ai plâns și tu. 
N-ai știut cum altfel să m-oprești.

Te-am ridicat din scaun și ne-am îmbrățișat. 
În acea strângere piept la piept, 
din doi ne făcuserăm unul.

Părea că tu ești iar în mine, în burtica mea, 
c-acel cordon în corpurile noastre intrase pe ascuns,
și ne legase, din nou, pe viață.

Am plâns azi. Ai plâns și tu, văzându-mă. 
Te-am luat în brațe. 
M-ai strâns atât de tare și nu ai spus nimic. 
Știai că, mai mult decât orice, 
tăcerea vindecă o mamă ce aleargă.

M-ai oprit. Și bine-a fost.