Ziua în care am aflat despre tine

L-am cunoscut pe copilul meu într-o vreme când nu știam cine sunt. Aveam vaga impresie că știu ce vreau, că știu încotro o iau, ca și cum viața nu se poate schimba așa, de la o cotitură la alta.

Credeam că mereu aveam să merg pe aceeași potecă, sigură pe mine, drept în față.
Dar într-o zi nu a mai fost așa.

Niște picături de urină pe un aparat lunguieț ciudat îmi dădeau vestea cea mare. Ești însărcinată. Adică da, exact asta.
Ai în tine ceva mic și indescifrabil acum, dar pe care într-o zi o să îl ții în brațe, o să fie ceva din carne și oase. Și o să dormi cu el, o să îi dai să mănânce. O să îți mai zică și că te iubește și că nu mai poate fără tine.
Nu. Nu credeam asta atunci.

Te-am cunoscut într-un fel de lapsus al vieții mele când habar nu aveam ce sunt eu.
Apăi să mai știu și de altcineva, cum ar fi fost?

Mi-a fost frică.
Nu am spus nimănui.
M-am ascuns în baie, ca și cum făcusem ceva rău, ca și cum nu ar fi fost cel mai frumos fapt de pe pământ, acela de a urma să dai viață.

Mi-am lăsat fața toată în palme și mi-a fost iarăși frică. Nici măcar pereții din baie nu voiam să mă vadă plângând.
Și nu era un plânset de fericire. Iar asta mă făcea să îmi fie și mai frică.

Tu nu ai fost plănuit, tu nu ai fost încercuit pe-un număr în calendar.
Tu te-ai ivit în mine că așa a fost să fie.
Adică, te-ai întâmplat, pur și simplu.
Așa cum se întâmplă un ghiocel.
Așa cum se întâmplă un noroc.
Așa cum se întâmplă un miracol.

Nu am întrebat pe nimeni de ce mi-ai venit tu în viață, așa, deodată, spărgând geamul cețos al existenței mele.
Nici n-am cerut socoteală nimănui, căci știam că eu-s făptașa.

Adică eu te făcusem.
Adică tu creșteai în mine.
Adică eu nu mai eram singură.
Și apoi, apoi am avut un curaj extraordinar.

Am deschis ușa de la baie și pereții n-au mai știut ce am făcut.
Mi-am deschis pântecul ca să ieși tu.
Mi-am deschis inima ca să intri tu.

Totul a început să fie firesc și eu să mă port ca un alt om. Omului acela i-am zis mama.
Uneori mă mai pierd de ea, alteori ne îmbrățișăm una pe cealaltă. Uneori mi-e dor de ea dinainte, apoi mă uit în dreapta mea și te văd pe tine și îmi amintesc de ziua în care am aflat de tine.

Uneori plâng, dar de cele mai multe ori râd.

Râd și-mi amintesc de ziua-n care pe-un aparat erai două linuțe surde, roz, pale, erai un întreg cutremur,
o avalanșă,
o inimă bătând.
Ce bine că te-ai oprit în palma mea.
Ce bine!

Credit foto: Colorful photos by Ana Maria