Vreau să vă spun că eu sunt mama care…

Sunt eu, mama aia, care a zis că nu vrea copii.
Sunt tot eu, mama aia, care a zis că ea se va întoarce după două-trei luni de la naștere la muncă.
Sunt eu, mama care și-a făcut bajajele într-o noapte să plece, a ieșit pe scara blocului și s-a întors.
Sunt eu, mama care a plâns și a râs mai mult.

Sunt eu, mama care ți-am dat naștere, așa că nu voi accepta să mi se spună c-am fost ori sunt o mamă rea. Te-am crescut cu fiecare părticică din mine. M-am smuls, m-am uitat, m-am reînviat și toate le-am făcut cu bună știre, pentru că așa-mi veneau din adânc.

Tot eu sunt mama căreia din când în când i-e dor de libertate.
Și tot eu sunt mama care nu te-ar părăsi pentru nimeni și nimic în lumea aceasta, oricât de banal și la îndemână sună.

Sunt eu, mama lângă care te trezești și adormi zi de zi.
Sunt eu, mama care ți-a spus de atâtea ori că te iubește, încât și buzele au crezut-o. Și ochii și obrajii și toți pereții.

Sunt eu, mama care ți-a mângâiat părul tău în orice moment a găsit loc. Mama care ar fi vrut să mai plece de lângă tine câteodată, dar care ți-a rămas umbră, refugiu, vulcan în care să te stingi.

Sunt tot eu, mama care a țipat, care a trântit, care ți-a aruncat cuvinte mult prea grele ca apoi să și le ia pe rând înapoi. Și cuvintele și țipetele și tot ce azvârlise urât din ea.

Sunt eu, mama asta fraieră, care spune și scrie despre cum e iubirea pentru un pui de om. Mama de care unii râd, mama căreia alții îi țin milă. Mama care are cuvinte în ea mult prea, mult mult, dar în ciuda a orice, rămâne aici.
Sunt eu, mama care s-a îngrășat.
Sunt eu, mama care n-o să uite.
Sunt eu, mama care o să mai plângă.
Sunt eu, mama care va cunoaște pe rând dor, regrete și mâhniri.

Sunt eu, mama care într-o zi, dintr-un balcon,
Se va gândi la tine cu ochii strânși:
Să-l sun? își va zice –
Nu, de ce să-l deranjez?
Și-n ochii ei tu vei rămâne tot ce-ai fost cândva –
mic, mic de tot și plin de atâta nevoie de mama asta.

Credit foto: pexels.com