Unde te grăbești să crești, copile?

Unde?

Cred că îmi amintesc de tine când mi-erai de la buric până-n bărbie, dar nu, nu îmi amintesc. Te păstrez acolo, dincolo de gânduri ca pe ceva sfânt, de neatins. Trebuie să te caut mereu printre fotografii, iar când te văd, ah, când te văd în filmări, atunci nu-mi vine să cred.

Unde te grăbești să crești, copile?
Mai stai puțin sub mine. Mai lasă-mi obosita aripa să-ți țină cald.
Mai lasă-mi încruntata frunte să se mai supere din când în când pe tine ca să își ia la final iertarea cum nu o va mai avea de la nimeni ce-i teluric.

Mai lasă-mă puțin de tot, te rog, să-ți fiu mamă.
O să vină o zi.
Când nu o să mai pun mâna pe vreun scutec.
Când hainele-ți vor căpăta un miros de tine închis într-un sac în dulap sau sub pat.
Când toate hârtiile tale de desen o să se facă praf de umezeala ochilor mei storși de dor deasupra lor.

Voi fi oare atunci fericită pentru libertate?
Voi fi oare atunci fericită pentru liniște?
Sau gura mi se va strânge, genele mi se vor împuțina, printr-un pat o să-ți mai caut fire, urme și goluri, strigându-i dorului pe nume: unde te-ai grăbit să crești așa, copile? Unde?

Că la mine-n casă nu mai ești.
Că la mine-n casă așa de rar mai vii.
Că de la mine din inimă n-ai plecat nicicând.

Și cum să-mpart eu astea două nebunii? Cum să fac să impac un dor și-o libertate?
Pe unul o să-l pun în cui.
Pe alta o s-o pun în iarbă.
Dar degeaba. Tu ești tot, ești în mine, mi-ești pe piele.

Că eu încă te leagăn.
Eu încă te ating. Acolo. Pe linia a ceea ce ai fost de mic: un grăunte ce-ncăpea între buricul și bărbia mea.

Credit foto:unsplash.com