Tatuajul

Copilul meu plânge și eu mă uit prin el. Nu îl aud, dar mă dor urechile.
Nu reacționez, dar înăuntru mă zgândăre. …

Încerc să îl alin, să îl opresc, să îl iau în brațe, dar am buzele mute.
El plânge din cauza a ceea ce a adunat de peste zi și eu stau lângă el.

Îmi dau seama, fix în momentul acela, că e ceva dincolo de mine. Ceva ce mă râcâie, mă obsedează, mă cuprinde. Furia.
De ce plânge? Vreau să tacă. Te rog să nu mai plângi. Taci odată. Nu înțeleg de ce plânge.

Și apoi îmi țin tâmplele între palme. Îmi apăs pe ele și aud. Simt. Îl văd. Plânge, pentru că îl doare. Sau plânge de oboseală. Sau de o nevoie.

Dar… eu? Eu ce am? De ce mă doare? De ce mă apasă așa? De ce stau? De ce tac?

Pentru că în mine zace un alt copil, un alt copil plângând și el. Sunt eu, dar mai micuță. Câțiva ani buni în spate. Un, doi sau poate trei ani aveam. Sau și mai puțin. Nu știu. Nu știe să îmi zică. O întreb.
De ce plângi, ce ai?
Vreau la mami, vreau în brațe.
Vreau sa nu mă întrebe de ce plâng. Vreau să pot să plâng să mă descarc.

Atunci simt. Mânuțele copilașului meu mă trag de braț. Mami!
Da, pui, da. Sunt aici!

Îl țin în brațe. Îl aud. Îl văd. Îl înțeleg.

Închid ochii și mă gândesc la cealaltă fetiță. La mine. Prin copilul meu, o îmbrățișez și pe ea.